Un bal mascat – și nu prea. Vacanță într-o Europă pandemică

Scris de Jan Willem Bos

7 sept., 2020

De ani de zile obișnuim să mergem vara în Grecia, în Macedonia grecească, locul de baștină al socrului meu, unde stăm pentru câteva săptămâni într-o căsuță pentru odihnă, lectură, traducere și scriere. Casa fiind într-un sat, fără magazine, fără stație de autobuz sau alte facilități, ne trebuie un mijloc de transport pentru cumpărături, vizite și plimbări. Deci acoperim distanța din Țările de Jos cu mașina, o călătorie de trei zile cu care ne-am familiarizat după atâția ani.

 

Ruta noastră obișnuită ne duce prin vestul României, pentru că avem prieteni la Timișoara cu care putem să petrecem măcar o seară înainte de a ne continua drumul spre sud.

Anul acesta, totul s-a dat peste cap. Din cauza izbucnirii pandemiei, Cornelia nu și-a putut lansa traducerea în aromână a romanului Tainted Heroes (https://haisalut.ro/eroi-patati-fragmente/ și https://haisalut.ro/saga-aromanilor-din-macedonia-eroi-patati-de-cornelia-golna/) la București și Constanța și nu am putut petrece perioada mai-iunie în București, unde ne propuseserăm să prindem și târgul de carte BookFest. Am anulat, am contramandat și am șters toate planurile. Și când se apropia vara, ne-am dat seama că toată ruta balcanică spre Grecia era portocalie, adică cu risc ridicat de corona, deși destinația noastră rămase galbenă, adică cu risc redus. Dar cum să ajungem acolo?

Căutând o soluție, am reevaluat traseul vechi, pe care îl parcurgeam în anii ’90, când, la scurt timp după încheierea conflictului din fosta Iugoslavie, nu era recomandat să trecem pe acolo: cu feribotul pe ruta Italia-Grecia, mai exact un drum pe apă de 17 ore de la Ancona la Igoumenitsa, de unde mai aveam vreo două ore și jumătate de mers cu mașina până „la noi”. Ideea părea fezabilă: toate țările de tranzit – Germania, Austria, Italia – erau galbeni. Italia, grav lovită de COVID în primul val al pandemiei, declara destul de puține cazuri noi, de fapt proporțional mai puține decât Țările de Jos.

‘The Travel Show: Venice (2015 Week 11) – BBC Travel Show

În perioada în care ne duceau gândurile spre plecarea noastră imanentă, am văzut pe programul „The Travel Show”, prezentat de BBC World, un reportaj din Veneția. Goală! Liniștită! Fără aglomerația obișnuită, înnebunitoare. Uite, a zis Cornelia, anul acesta trecem și noi pe acolo. Motive întemeiate, am zis eu, să integrăm și Veneția în planurile noastre de vacanță.

Planuri care au fost repede subminate de COVID. Urma să luăm feribotul pe 17 august ca să ajungem în Grecia în data de 18 august. Știam deja că autoritățile grecești cer completarea unui formular PLF (Passenger Locator Form) în care să furnizăm datele noastre de contact și locurile din Grecia pe care le vom vizita în prima săptămână după sosire. Dar în timp ce ne făceam bagajele, Grecia a venit cu o altă măsură care ne-a încurcat într-un mod fatal: trebuie să avem testul COVID făcut cu nu mai mult de 72 de ore înainte de a pune piciorul pe pământul grecesc. Nu aveam cum să facem testul acasă, să primim rezultatul (negativ, sper) și să ajungem dincolo de Marea Adriatică în timp util. Data începerii măsurii: 17 august. Ratăm șederea grecească cu o zi…

Ca să mă înțelegeți bine: ghinionul mă deranjează, nu măsura în sine. Știu că în toate țările numărul de virologi s-a ridicat la mai multe milioane și că experții COVID sunt peste tot – mai ales pe Facebook. Dar având în vedere că nu există niciun consens cu privire la combaterea eficace a virusului cu efectele cele mai puțin dăunătoare pentru economie, cred că orice guvern are dreptul să ia măsurile care i se par mai potrivite.

Țin să precizez că nu sunt adeptul unei teorii speciale cu privire la COVID-19 sau SARS-CoV-2.

Este un virus ca multe altele prin care a trecut umanitatea în decursul secolelor, însă unul cu anumite caracteristici mai speciale și mai agresive. A fost prima dată în istorie când un coronavirus a cauzat o pandemie, deci, evident, autoritățile politice și științifice au fost luate pe nepregătite. A fost și pentru prima dată când s-a declarat o pandemie în epoca rețelelor sociale, care au propagat o sumedenie de știri false și teorii fanteziste despre originea obscură a bolii și despre politicile răuvoitoare ale guvernelor. Eu personal nu cred deloc în comploturi, uneltiri și conspirații în contextului COVID, deoarece orice conjurație ar implica, fără exagerare, complicitatea a milioane de politicieni, oameni ai științei, medici, virologi, asistenți medicali, farmacologi, et cetera, care toți împărtășesc o agendă secretă plină de obiective sinistre. Foarte greu să crezi așa ceva, mai ales că nu există nicio dovadă în acest sens… Dar să lăsăm acest subiect pentru autorii miilor de cărți care se scriu și se vor scrie despre corona și despre efectele ei asupra omenirii.

După ce au eșuat toate planurile noastre elene, ne încăpățânăm totuși să facem prima parte a excursiei noastre, Veneția, ca după aceea să ne orientăm mai departe. Deplasarea în Italia, cu mașina, ne oferă oricum posibilitatea să studiem, pe dibuite, diferitele atitudini și moduri de comportament față de Covid în mai multe țări. Și pe parcurs chiar am reușit din când în când se uităm că bântuie o boală care merită luată în serios – mai ales de oameni ca noi, care nu mai suntem la prima tinerețe.

Prima schimbare cu care va trebuie să ne obișnuim după ce trecem frontierele Țărilor de Jos este purtarea unei măști, un lucru care la noi pentru multă vreme nu a fost obligatoriu și chiar nerecomandat. RIVM-ul – Institutul de Stat pentru Sănătatea Publică și Mediul Înconjurător din Țările de Jos – a luat de la bun început poziția că purtarea unei măști faciale dă o impresie falsă de siguranță și nu este un instrument eficace în combaterea răspândirii bolii COVID. S-a considerat că păstrarea distanței sociale de 1,5m este mult mai importantă și că lumea are tendința să uite acest lucru când își pune mască. Unele compromisuri s-au făcut totuși: din data de 1 iunie 2020 purtarea unei măști a devenit obligatorie în toate mijloacele de transport în comun. De la data de 5 august în anumite zone aglomerate din Amsterdam (cum a fi cartierul roz!) și Rotterdam se impune purtarea măștii ca un experiment să se vadă dacă folosirea ei consecventă rezultă într-o schimbare a comportamentului publicului.

Experimentul nu a convins pe nimeni și obligativitatea a fost ridicată din data de 1 septembrie. Olanda nu crede în măști, o convingere împărtășită spre exemplu de Suedia, dar de puține alte țări.

Pentru că nu am mers cu transportul în comun tot anul 2020 și am evitat zonele aglomerate (inclusiv cartierul roz), nu am purtat mască decât o singură dată: când am schimbat fetrul de pe vechiul meu birou. Atunci a trebuit să înlătur cu șmirghel stratul vechi de lipici, o muncă care ridică un praf infernal. Bune măștile astea! Mergând în Germania, însă, nu mai ai scăpare.

Ca să ne pregătim pentru situația descrisă mereu ca „noul normal”, am cumpărat măști superperformante găsite pe internet, tocmai din Cincinnati, Ohio, USA. Or fi foarte bune și sigure cu cele trei straturi plus filtrul care se poate schimba în mod regulat, dar din păcate nu sunt tocmai potrivite pentru temperaturi care depășesc 30 de grade. Ne sufocau. Le păstrăm până la iarnă, când experții ne prezic al doilea val. Din fericire, cumpărasem și din alea de unică folosință, cum poartă toată lumea până ce sunt zdrențuite și neutilizabile. Le vom găsi aruncate peste tot.

Deci, în Germania îmi pun masca când fac un plin și când merg la wc. La hotelul unde aveam o rezervare, cu vedere spre celebrul castel Neuschwanstein, regulile anti-COVID sunt aplicate cu strictețe, așa că la intrare ne punem masca și ne dezinfectăm mâinile.

La restaurant (unul italienesc, să ne pregătim sufletește pentru restul călătoriei), unde nu am făcut o rezervare, trebuie să-mi las numele și numărul de telefon, ca să fiu contactat în cazul în care vreun alt client va prezenta ulterior simptome COVID. Regula în Germania este: porți masca când intri în restaurant, o ții pe față până ce te așezi la masă și abia atunci poți s-o dai jos – altfel se mănâncă cam greu. Și dacă cumva te duci la toaletă, o pui iarăși. Toată lumea se conformează.

La micul dejun servit în hotel, bufetul tradițional este corona proof. Toate produsele au fost puse în borcănașe separate, acoperite de folie, și ne putem servi singuri doar cu fața acoperită și cu mănuși de unică folosință.

În Italia regula este asemănătoare: se poartă masca în hotel, în magazine, în muzee, pe vaporetto venețian și în localurile de alimentație publică până în momentul în care te așezi la masă. În plus, ni se verifică de câteva ori temperatura cu un dispozitiv electronic. Trebuie subliniat că măștile de care vorbesc sunt cele antibacteriene și – doar sperăm – antivirale. Faimoasele măști venețiene cu care sunt pline vitrinele magazinelor, nu fac nicio ispravă în timpul COVID-ului. Pe deasupra, în hotelul nostru din Veneția mai primim o punguță cu o mască plus un pliculeț cu gel dezinfectant. Micul dejun este servit la masă și majoritatea oamenilor încearcă, chiar dacă nu reușesc întotdeauna, să acopere cu masca nu numai gura, ci și nasul. Dovada că lumea se obișnuiește totuși cu masca, ne-o dă un copil ultrarăsfățat pe vaporetto, care începe să urle disperat pentru a suplini dorința să poarte neapărat masca mamei. Cu greu bunicul reușește să-l potolească.

Veneția în vara anului 2020 este de nerecunoscut. Obișnuitul puhoi de turiști este redus la o pârâiaș și chiar în piața San Marco umblăm pe caldarâm și nu peste capetele vizitatorilor din toate colțurile lumi. Sunt destui turiști europeni și asiatici, puțini americani, dar nici urmă de grupurile masive de chinezi și japonezi de care te împiedici de rutină în toate punctele turistice. Nici vasele de croazieră nu mai sunt lăsate să intre pe laguna venețiană, o măsură pe care majoritatea locuitorilor Veneției o vor permanentă – și pe bună dreptate. Se aplică cam peste tot prețuri de criză și reduceri. Doar la cafeneaua Florian să mențin prețurile obișnuite, așa încât o cafea normală te costă €10,50, la care se adaugă și un supliment muzical de €4,00. Considerăm că nu merită, chiar dacă a băut și Goethe acolo, ca și un număr mare de alte somități.

După Veneția ne îndreptăm spre Lago di Garda, unde ne cazăm la San Zeno di Montagna. De pe balconul camerei avem o vedere splendidă peste lac și nu avem decât o oră de mers cu mașina până la Verona. Pentru masa de prânz luată acolo ne așezăm pe terasa unui restaurant cu vedere spre arenă, unde se organizează și acum concerte de operă. Ospătărița are mai mult de jumătatea feței acoperite cu o mască din ștofă. Totuși, într-un mod ciudat, are ceva familiar. Suntem de acord că se prea poate să fie româncă, pentru că mai ales prin felul ei de a merge seamănă leit cu o prietenă a noastră, româncă stabilită în Țările de Jos. Pentru că a fost o mică încurcătura cu comanda mea (o porție generoasă de spaghete cu vongole) primesc un espresso din partea casei. „Mulțumesc,” îi spun chelneriței, pe care o bufnește râsul. Chiar dacă poartă mască și după 17 ani de stat în Italia, tot am deconspirat-o din prima.

Verona merită din plin o vizită. Ratăm doar balconul Julietei, unde este o coadă imensă. Toată lumea poartă mască, dar distanțarea socială este ca între doi iubiți – nu 1,5m, nu 1m, ci ca la o coadă stăruitoare de stil vechi, unul lipit de altul.

După câteva zile în San Zeno, plecăm spre Viena, unde vom sta la niște prieteni cu care ar fi trebuit să ne întâlnim în Grecia. Noi n-am ajuns, și nici ei.
În momentul în care ne pregătim să plecăm din Italia, aflăm că numărul de cazuri noi de infecții cu COVID este în evidentă creștere și se vorbește deja de un al doilea val. E cazul să ne luăm tălpășița. Și acest lucru pare confirmat de indicatorul spre o localitate apropiată pe care o zărim în regiunea Alto Adige sau Tirolul de Sud: orășelul se numește Mezzocorona…

În drum spre Viena, facem o escală la Salzburg, unde descoperim imediat că politica și atitudinea austriecilor față de corona este foarte diferită de cea din Germania sau Italia. La hotel nu este nici urmă de măști; un distribuitor de gel dezinfectant în hol, dar cam atât. Am primit prin mail, făcând rezervarea, tot felul de asigurări de la managementul hotelului că igiena este deosebit de importantă și că camera noastră a fost dezinfectată cu o grijă deosebită, dar în rest atmosfera este destul de relaxată. În fața casei în care s-a născut Mozart se adună lume multă și distinsă în această seară blândă, chiar călduroasă, de august – pentru o bere, un vin, o discuție amicală. Evident toate acestea fără nicio distanțare socială.

A două zi vedem la micul dejun chiar câteva măști, dar foarte puține. Bufetul este servit la fel ca în epoca de mult apusă de dinaintea apariției noului coronavirus. Doar într-un colț al mesei se află o cutie cu mănuși de unică folosință – pe care nu le întrebuințează nimeni. Româncele drăguțe și cu chef de vorbă care debarasează mesele folosesc un fel de acoperitoare de față din plastic care sunt deschise la partea de sus și se sprijină pe bărbie. Avantajul este că poți să vezi gura și expresiile feței celei care o poartă, dar în ce măsură ar fi în stare să oprească răspândirea virusului, nu pot să-mi dau seama.

La Viena suntem găzduiți de o simpatică pereche. Bărbatul, un om de vreo 50 de ani a trecut prin COVID. A bolit vreo patru zile cu niște simptome ca de gripă, dar cel mai neplăcut – și persistent – lucru a fost pierderea gustului și al mirosului. A fost atât de deranjat de faptul că nu putea gusta ce punea în gură, încât a mâncat cuișoare ca să simtă măcar pișcătura lor. Timp de câteva săptămâni, mâncarea și vinul nu aveau pentru el niciun gust. Dar și aceste simptome neplăcute dispar treptat. În momentul în care venim noi în vizită, a recuperat gustul cu 95%, apreciază el.

După ce a fost declarat sănătos și vindecat, avea iarăși voie să iasă din casă și să se întâlnească cu lumea, care uneori fugea de el ca dracul de tămâie. A dat și de cineva care i-a făcut o teorie întreagă despre neexistența COVID-ului, dar când gazda noastră i-a spus că el însuși a avut boala, interlocutorul său a pus imediat o distantă sigură de cel puțin trei metri între ei. Este adevărat că nu credea el în COVID, dar nu se știe niciodată, nu-i așa?
O prietenă a gazdelor noastre, care ni se alătură când ne plimbăm prin Viena, a venit recent cu avionul din România, care pentru autoritățile austriece figurează pe lista portocalie. Împreună cu toți ceilalți pasageri sosind de la București a fost supusă unui test obligatoriu la aeroportul din Viena. Apoi i s-a dat voie să plece acasă, unde a rămas în carantină până ce a primit rezultatul testului, care a venit a două zi și era negativ.

În seara dinaintea plecării noastre mâncăm cu toții într-un restaurant grecesc. Gazdele noastre, ca și noi mari iubitori ai bucătăriei grecești, îl cunosc bine pe proprietar care, primitor și amabil, dă mâna cu noi toți. Îmi dau seama că este pentru prima oară din luna martie, un interval de cinci luni, când dau mâna cu cineva. Pare un gest bizar, ieșit din comun. Ne așezăm la masă și scoatem repede gelul nelipsit, pe care-l aplicăm în mod generos pe mâini

Am călătorit zece zile prin Europa bântuită de COVID, prin niște țări care au acceptat ca pe un dat prezența coronavirusului și au luat măsurile pe care le-au crezut de cuviință. Și pe care le-am acceptat și noi, la fel ca și majoritatea populației și a vizitatorilor. Nu ne-am simțit îngrădiți sau jigniți, drepturile noastre constituționale nu au fost încălcate, am purtat o mască când ni se cerea, nu o botniță. Am fost atenți și am avut grijă, dar nu ne-am ferecat în casă până la dezvoltarea unui vaccin, pe care, de altfel, îl vom lua imediat și fără nicio ezitare când va fi gata. Lumea se adaptează la orice situație, oricât de neplăcută. Am ajuns acasă de zece zile. Nu prezentăm simptome.

 

Scris de Jan Willem Bos

Jan Willem Bos is an interpreter-translator, writer, publicist and lexicographer. He studied Romanian Language and Culture in Amsterdam and Comparative Literature in Illinois

Citește și…

Citește și…

Despre aromânii din Albania

Aromânii/vlahii din Albania sunt așezați în partea sud-estică a Albaniei, în orașul Korça și în zonele din împrejurimi, aceștia cunoscându-se sub numele de „Fărșăroți”. Moscopole (Voskopoja) este cea mai cunoscută așezare în care aromânii au trăit și au avut o activitate culturală, economică și academică remarcabilă.

citește mai mult
Share This