România – Italia: cifre ale unei migrații fără sfârșit

Scris de Andrei Iacob

25 mai, 2020

Pentru fiecare 100 de români care locuiesc în țara noastră sunt aproximativ 19 care locuiesc în străinătate. Potrivit Eurostat și Banca Mondială, numărul românilor care locuiesc în afara granițelor naționale este de aproximativ 3,68 milioane, dispersați în principal în țările vest europene și Statele Unite.

 

Geografia destinațiilor s-a schimbat mult în timp datorită condițiilor și oportunităților pe care țările de sosire le oferă celor interesați să emigreze.

Italia este pe departe destinația preferată a românilor, care constituie aici cea mai numeroasă comunitate de străini (1,206,938 de persoane, potrivit Institutului Național de statistică italian), urmată de comunitatea românească din Spania (aproximativ 800.000 de persoane) și Germania unde locuiesc aproximativ 700.000 de români.
Emigrarea masivă a celor peste 3,6 milioane de români este rezultatul unui proces de scurtă durată, care a luat amploare în ultimii treizeci de ani și care a fost pus în mișcare de o serie de aspecte economice, sociale și politice.

Pentru a compacta și mai mult scurta istorie de emigrație românească trebuie să ținem cont că valurile de migrație manifestate după 1989 au fost mult mai importante decât cele care au existat în perioada interbelică și ulterior în timpul regimului comunist. Când fac recurs la importanța lor mă refer la numărul celor plecați. Dacă migrația interbelică se manifesta cu precădere voluntar și adesea era caracterizată de întoarcerea celor plecați (migrația țăranilor din Ardeal), migrația în perioada comunistă era una forțată (migrația comunității evreiești către Israel era organizată de regimul comunist în schimbul unor avantaje economice) sau adesea ilegală (fuga românilor prin trecerea ilegală a frontierei) și cu repercusiuni severe asupra celor identificați sau rămași acasă.

Numărul celor plecați a rămas incert, dar autori români care s-au ocupat de studiul migrației comuniste [a se vedea Rotman (1994)- studiul comunității ebraice, Andreescu (2005) sau Sandu (2000, 2010, 2018)] estimează că din România au plecat în perioada 1940-1989 în jur de 300.000 de români. Comunitatea românească din peninsulă nu depășește câteva mii de persoane și este compusă în special din oameni de cultură, care sub presiunea regimului comunist instaurat la București aleg să se stabilească în proximitatea orașelor culturale italiene: Florența, Roma sau Veneția.

Prăbușirea regimului comunist a marcat nu doar sfârșitul unei dictaturi dar și renașterea speranței în rândul românilor.

Drepturi și libertăți până atunci absente dar și condițiile socio-economice tot mai problematice au contribuit la consolidarea dorinței de emigrare.

Primii ani post revoluție au fost marcați de migrația masivă a comunităților etnice germane și maghiare care sub pretextul reuniunii familiare au emigrat către Germania, Austria și Ungaria.
Migrația spre Italia se manifestă timid iar primele persoane ajunse în Italia încep ”să pună bazele” celei ce va fi cea mai numeroasă comunitate românească din afara României.

În deceniul post revoluție numărul românilor din peninsula italică a cunoscut o creștere constantă de la câteva mii în 1990 la aproximativ 95.000 în 2002, potrivit Istat. Creșterea ulterioară a fost una constantă și influențată de evenimente precum: eliminarea vizelor Schengen pentru români în 2002 sau aderarea la Uniunea Europeană, care se manifestă ca evenimente definitorii ale etapelor migraționiste românești și care au determinat sosiri semnificative de români. Ca urmare a dreptului de liberă circulație câștigat în 2007, odată cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană în Italia au intrat oficial 283.078 cetățeni români.

De unde pleacă românii.

Dincolo de destinații este important să analizăm și zonele de plecare ale emigranților români. Marea migrație etnică din Transilvania (specifică primilor ani succesivi revoluției) a lăsat loc unor plecări mai fragmentate pe întreg teritoriul național. Dacă ne uităm la perioada cuprinsă între 2012 și 2018, pentru care avem date se poate observa că din totalul de 1.380.962 de persoane emigrate în această perioadă 16,17% (223.260 în valori absolute) au plecat din regiunea Nord-Est (cele mai afectate județe fiind Iași și Suceava), urmate de regiunile Sud-Muntenia și Sus-Est – cu procente ușor inferioare.

Ponderea emigrării în unitatea administrativă de origine este, de asemenea, foarte diferită. Cu cât orașul este mai mare, cu atât este mai mic procentul de incidență a populației cu domiciliul peste hotare, comparativ cu cel rămas în România. De asemenea, condițiile economice ale orașului și regiunii sunt determinanți care favorizează migrația. Catenele migratorii au jucat de asemenea un rol important pentru cei rămași acasă. Pionerii migrației din Moldova nu au uitat de rudele rămase acasă, pe care le-au ajutat în anii succesivi plecării lor să ”își încerce norocul” alături de ei, departe de casă.

Cine pleacă și la ce vârstă.

Nu emigrează doar tinerii, dar și persoanele la a doua vârstă, iar diferențele de gen sunt notabile. Este foarte evident, potrivit datelor de mai sus că sunt mai predispuse să emigreze femeile, în special la vârste mai elevate. Propensiunea spre migrare a femeilor înregistrează valori duble în comparație cu cea a bărbaților în categoriile de vârstă 35-49 de ani și 50-64 de ani. Există cu siguranță încă multe familii tinere care pleacă, cu copii, iar multe dintre aceste familii aleg țări europene, cum ar fi Germania, Anglia sau chiar Italia. Dar există și un fenomen de migrație a părinților, a persoanelor în vârstă care își însoțesc copiii și nepoții, deseori poate pentru a facilita managementul familiei în noua țară.

Cu toate acestea, există și migranți maturi care pleacă pentru a-și găsi de muncă și a-și ajuta familia, de exemplu, mulți șomeri care, în ultimii ani, datorită crizei și-au pierdut locul de muncă. Ei sunt încă departe de posibilitatea de a ieși la pensie și au adesea o familie dependentă, poate chiar copii care studiază și care nu sunt încă autonomi din punct de vedere economic. Adesea sunt femeile românce, de vârsta a doua care migrează spre Italia din cel puțin două motive: 1) Italia este o țară care are nevoie de forță de muncă feminină, iar româncele se inserează imediat în sectorul domestic (așa numitele badante, termen popular folosit pentru a descrie persoanele, de obicei de sex feminin care îngrijesc o persoană în vârstă sau cu handicap); 2) locuirea în aceeași casă cu angajatorul le permite multora să economisească bani pe care îi trimit acasă, sub formă de remitențe și care contribuie la realizarea profesională sau socială a copiilor rămași acasă.

Fenomenul migrației rămâne unul foarte complex, pe care adesea datele îți permit să îl monitorizezi dar nu să îl analizezi în detaliu. Acest fenomen reprezintă o provocare atât pentru țara de plecare cât și pentru țările de destinație, care în lipsa unor strategii și politici se vor confrunta cu probleme sociale, demografice și economice. Întrebările care rezultă din o simplă analiză realizată anterior sunt numeroase, dar mă rezum la una pentru care momentan nu am găsit un răspuns concret: Va fi România capabilă să elaboreze politici care să susțină și să valorizeze mișcarea migratorie și comunitățile românești din afara graniței?

Scris de Andrei Iacob

Student al masterului de Politici, Societate și Teritoriu din cadrul Universității din Cagliari, Italia. În prezent este project-manager în cadrul Asociației românești ”Cuore Romeno” din Sardinia și locuiește în Cagliari.

Citește și…

Citește și…

Despre aromânii din Albania

Aromânii/vlahii din Albania sunt așezați în partea sud-estică a Albaniei, în orașul Korça și în zonele din împrejurimi, aceștia cunoscându-se sub numele de „Fărșăroți”. Moscopole (Voskopoja) este cea mai cunoscută așezare în care aromânii au trăit și au avut o activitate culturală, economică și academică remarcabilă.

citește mai mult
Share This