Poeziile mele încearcă să reflecte destinul românilor din Bugeac

Scris de Veaceslav Cușter

3 iul., 2020

Limba Română este un liant fundamental între identitate și unitate națională

Poeziile mele încearcă să reflecte destinul românilor din Bugeac – mai precis, zbaterea identitară și credința cu care aceștia se încăpățânează să reziste în vremuri de restriște. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit; vicisitudinile prin care am trecut (având mai degrabă un sens pedagogic) m-au învățat să discern. Mi s-au pus în față, precum lui Moise, două tăblițe: pe o tăbliță am văzut ce pot să facă viciul, dușmănia și nedreptatea din om, iar pe cealaltă tăbliță am putut să deslușesc bunătatea, credința, dăruirea și dragostea care pot inunda sufletul țăranului simplu. Bunul Dumnezeu, semănând grâul în viața mea, a lăsat și neghina, ca văzând acestea, să pot să adun ce este bun, iar ce este rău să arunc afară.

Satul Cartal

Despărțit de Țară,
Dunărea-l păzește.
Înălțat din piatră,
Spre Români privește.
Despărțit de Țară,
Veșnic înverzește,
În Ialpuh se scaldă,
Strigă Românește.
Despărțit de Țară,
Peste râu privește.
Lacul lui Ovidiu

Îl ademenește.
Despărțit de Țară
Și numit turcește,
Frate cu Isaccea,
Satul înflorește.
Despărțit de Țară
Și vestit cu pește,
Fierbe mămăligă,
Strugurii îi crește.
Despărțit de Țară,
Hore învârtește,
De Crăciun colindă
Doar în Românește.
Despărțit de Țară,
Ghiocei sădește,
Mărțișori simbolici,
Vesel, meșterește.
Despărțit de Țară,
Pasca o sfințește,
Ouăle vopsite,
Roșii, le ciocnește.
Despărțit de Țară,
Țara nu-și cinstește,
Intonează imnul
Doar în rutenește.
Despărțit de Țară,
Steagul îi lipsește.
Înălțat din piatră,

Iconomie

Ca un pui căzut din cuib,
Din înaltul cerului,
Am zăcut, răpus, în praf,
În calea vrăjmașilor.
Sus, acolo, către soare,
Unde ieri mă desfătam
Au rămas părinții mei
Și dragostea lor eternă.
Ca Adam cel izgonit
Din grădina raiului,
Am strigat fără de glas,
Dar mi-ai auzit tânguirea.
M-ai ridicat din țărână,
Din somnul adânc și greu,
Mi-ai îndreptat oasele
Și mi-ai dat ajutorul potrivit.
Mi-ai oblojit sufletul
Și mi-ai dat pâine, spre ființă.
În locul dulceții edenice
Mi-ai dat limba română,
Iar în locul patriei cerești –
România.

Unire

Tată,
Pe cei care rup țări,
Separă neamuri
Și despart familii,
Îi vei ierta?
Dar pe cei mândri
Și egoiști,
Care omoară Iubirea?
Doamne, pedepsește-i
Și dă-le atâta Iubire,
Încât să-i separi de răutate,
Să-i rupi de mândrie
Și să-i desparți de egoism.
Ca să fim uniți în Iubirea Ta.

Tricolor

Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre sub piele
Și-n toată făptura-mi română
Pulsează culorile mele.
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre în vine
Și-n toată făptura-mi română
Palpită nuanțe divine.
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, să unesc seminția
Și-n toată făptura-mi română,
E Mama, e Țara, Mândria!
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre în sânge
Și-n toată ființa-mi română
Strămoșul zâmbește și plânge.

Vicisitudine

Stau întins pe patul de spital
Și-mi iau rămas bun de la mama.
Cred că-s singur în tot spitalul.
Pereții sunt albi și reci.
De-asupra-mi se apleacă o fecioară.
E doctor. Îmi pun toată nădejdea în ea.
Dar pare tristă și fără speranță.
Îmi lipește palma de frunte, suspină,
Îmi spune „Îmi pare răă noapte bună.
Astăzi voi au”
Și-mi ureazdormi singur, într-un spital pustiu.
Presimt că sufăr de o boală incurabilă
Și că nu o să mă mai trezesc.
Voi putrezi într-o clădire albă și luminoasă.
Închid ochii de oboseală și durere
Și încerc să-mi amintesc
Dacă am o icoană de-asupra capului.
Nu mai am putere să deschid pleoapele grele.
În minte-mi trec momente din copilărie.
Adorm.

(„Vicisitudine” este inspirată de poezia mea preferată, ultima scrisă de Mihai Eminescu –
„Stelele-n cer”).

Epitaf

Eu nu mai sunt.
Poate am fost
Și poate tu
Mai ești acum.
Poate gândești
Și simți ca mine,
Dar prea curând
Nu vei mai fi.
Și pe mormânt
Se vor așterne
Prea multe frunze
Și pământ.
Și numele
Vopsit pe cruce
Va fi uitat și șters
Pe veci.
Și poate alții,
După tine,
Vor exista
Mergând pe oase.
Și ochii tăi
Vor fi cărare
Spre poate alte vieți străine.

Dreptul sângelui

Tăticul meu, ca sfântul de la Mira,
Ne-a stat de veghe nopți, la căpătâi,
Cu chipul blând, cu brațele trudite,
Cu dragostea strămoșului dintâi.
Mămica mea, ca steaua din Betleem,
Ne-a luminat ființele plăpânde.
Cu ochii calzi și inima curată,
Cu dragostea străbunei mele blânde.
Părinții mei, ca niște Sfinți Părinți,
Ne-au fost izvoare de înțelepciune.
Iubirea i-a unit și cununat,
Precum se reuneau cândva străbunii.
Noi am venit prin sânge și prin apă
Viață și botez am moștenit.
Am fost Români, ca mama și ca tata,
Iar roșul apă nu a devenit.
Tăticul meu a devenit țărână
Și mama mea în lut s-a preschimbat.
Ei dăinuiesc, răscumpărați de Sânge,
Noi suntem sânge neamestecat.
Ne-am dezunit de mamă și de tată,
De frații noștri am fost separați.
Ne-au rupt de Țară, fragmentând pământul,
Dar nu suntem străini, ci-nstrăinați.
Pământul geme și e plin de oase,
Și crucile străbunilor visează.
Dar nu uitați: azi fiii lor vă cheamă.
Pământu-i mort, dar sângele viază!

Moartea melcului nelumit

Cât timp a avut casă,
Melcul a visat.
Se ascundea
În cochilia tricoloră
Și visa.
Aici era în siguranță.
Când se năpusteau
Furtunile pustiitoare,
Pereții caduci deveneau
Ziduri de cetate.
Când se simțea singur,
Înălța rugi fierbinți
Către Creator,
Iar căsuța calcaroasă
I se prefăcea în templu.
Era acasă. Trăia.
Îi plăcea să admire
Cerul albastru.
Se lăsa mângâiat
De soarele galben.
Contempla
Zenitul sângeriu.
Scria versuri
Spiralate, indicibile.
Melcul era pregătit
Să înfrunte orice.
Chiar și moartea
Ineluctabilă.
Fiindcă știa că va fi
Înviat de Creator.
Și va avea o căsuță nouă,
Strălucitoare.
În locul celei perisabile.
Nu-și imagina vreodată
Că poate exista în afara
Cochiliei sale.
Dar grele vremuri
Se năpustiră peste el.
Șerpi fioroși l-au smuls
Din casă și l-au izgonit.
Cutremurător!
De ce?
Măcar dacă l-ar fi omorât.
Ar fi murit împăcat, strivit
În propria-i căsuță,
Acoperit de visuri și rugăciuni.
Dar a fost lăsat să moară
Suferind.
Adăstând sucombarea.
Melcul s-a stins,
Lăcrimând peste mormanul
De cioburi și visuri sparte.
Lacrimile erau parte din el.
A plâns până s-a golit de sine,
Ascunzând în ultima picătură
Speranța că în viața de apoi
Va primi căsuță nouă, lucitoare.

De multe ori, vicisitudinile ne fac mai puternici, mai rezistenți și mai fertili. Noi, românii băștinași din Bugeac, nu ne-am părăsit voluntar niciodată locurile de trai – nici la venirea tătarilor, nici a rușilor, nici a coloniilor de bulgari, găgăuzi sau a altor popoare. Toponimia românească din Bugeac, populația preponderent românească din anumite localități, tradițiile autentice conservate – toate ne arată viabilitatea și biruința elementului românesc asupra celui străin. Sunt optimist din acest punct de vedere și cred că vom izbândi, în pofida tuturor greutăților care s-au abătut asupra noastră. În acest context, țin să evidențiez rolul pe care-l are limba română – care este un liant fundamental între identitate și unitate, un tezaur care ne definește ca națiune, care ne-a apropiat și ne-a făcut să rezistăm. De aceea, limba română este iramplasabilă, necesară și vitală pentru viitorul românilor din Bugeac.

Scris de Veaceslav Cușter

Veaceslav Cușter este istoric, jurnalist, scriitor și poet. S-a născut în satul Cartal, județul Ismail. Este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova. A urmat masteratul de Jurnalism European, în cadrul aceleași facultăți. Visul său are un singur nume: România. În 2013 a sosit pentru prima oară în România, unde și-a continuat studiile universitare de licență și masterat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București. A avut colaborari cu mai multe ediții periodice din Ucraina si Republica Moldova. Laureat al unor concursuri de creație literară.

Citește și…

Citește și…

Share This