Limba română e o sursă inepuizabilă de cuvinte și expresii miraculoase – Interviu cu Veaceslav Cușter

Scris de Echipa haiSalut

12 iun., 2020

Născut în Ucraina, dar cu origini românești. Pasionat de literatură, istorie, jurnalism și spiritualitate. Un tânăr poet la început de carieră, care sfidează toate dificultățile culturale cu care se confruntă comunitatea de români din care face parte – și rămâne fidel principiilor sale: el este Veaceslav Cușter, a cărui energie creativă și pasiune pentru cultura și spiritualitatea românească nu pot decât să inspire.

haiSalut.ro: Basarabean de origini și cu suflet de român, autor a numeroase cărți, articole și poezii despre românism și spiritualitate. Cine este Veaceslav Cușter și cum se autocaracterizează?

Veaceslav Cușter: Sunt un român. M-am născut în localitatea Cartal din județul Ismail. Părinții mei se trag din familii de țărani. Bunicii din partea tatei erau oameni simpli, care se ocupau cu agricultura și cu creșterea animalelor. Străbunii materni provin dintr-o familie românească de dogari. Satul în care m-am născut, am copilărit și am făcut școala este așezat pe malul stâng al Dunării, față în față cu Isaccea.

Cartalul este un sat românesc, trecutul căruia este nedespărțit de istoria românilor până la Tratatul de pace de la București din 1812, când este semnat actul fraudulos de anexare a Moldovei Orientale. Satul intră în componența Imperiului Țarist, fiind supus unui proces asiduu de colonizare, rusificare și deznaționalizare, până în anul 1856, când, timp de 22 de ani revine acasă. În anul 1878, prin Congresul de la Berlin, Rusia ocupă din nou sudul Basarabiei. După Unirea Basarabiei cu România în anul 1918, Cartalul iarăși, timp de 22 de ani, revine acasă, în componența României. În urma Pactului diabolic Hitler-Stalin (23 august 1939), Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța sunt anexate de URSS (26 iunie 1940). Cartalul este alipit RSS Ucrainene. În perioada 1941-1944 satul reintră în cuprinsul României, însă este reocupat și reintegrat în RSS Ucraineană în 1944.

Îmi amintesc că pe când eram copil aveam o gospodărie mare, cu pământ și animale. Creșteam oi, porci, păsări, îngrijeam o livadă frumoasă și dețineam o vie rodnică. Tata muncea ca tractorist la ferma din sat, era harnic, casnic și chibzuitor. Însă, într-un timp foarte scurt, peste casa noastră s-au abătut grele încercări. După nenumărate presiuni și amenințări din partea primăriei, părinții mei au fost dați afară de la muncă. Foștii lor tovarăși ne reproșau că părinții lor ar fi avut de suferit din cauza bunicului nostru, care, pe timpul când activa ca perceptor, era foarte dur și îi pedepsea, dacă îi prindea că fură din gospodăriile oamenilor sau de pe câmp. Bunicul, spuneau ei, umbla mereu călare, având la el un bici, colinda satul în lung și în lat, cu rolul de a menține ordinea publică. Iar așa cum cetățeanul sovietic nu putea concepe o muncă cinstită la stat, fiind obișnuit să fure, cu voie și de nevoie, ziua și noaptea, justițiarii erau disprețuiți și chiar linșați.

Îmi plăcea să citesc. Fratele meu mă învățase să citesc înainte să primesc Abecedarul. Când am pășit pentru întâia oară pragul școlii, cunoșteam alfabetul latin și pe cel chirilic. Luam cărți de la biblioteca școlară. Dar eram amărât că nu mi se permitea să citesc literatură universală, că cică nu era de vârsta mea. Îmi aducea mama cărți, de unde găsea. Majoritatea cărților erau de origine sovietică, în limba rusă sau scrise cu grafie chirilică, dar erau și cărți cu aventuri, care-mi plăceau enorm. Jules Verne era autorul meu preferat.

La școală îmi plăcea clasa de limbă română, unde atârnau portretele tuturor cronicarilor români și a câtorva clasici importanți. Și erau multe dulapuri cu cărți interesante. Îmi aduc aminte cum într-o dimineață, în așteptarea profesoarei, am deschis manualul de Limba Română. Pe prima pagină era „Deșteaptă-te, române!”. Mereu l-am considerat cel mai melodios și înălțător imn, astfel că am început să-l intonez cu glas tare. Ceilalți colegi mi s-au alăturat. Când a intrat profesoara, toată clasa cânta „Deșteaptă-te, române!” Ne-am așezat cuminți în bănci, dar versurile mi-au stăruit toată ziua în minte, astfel că îl mai fredonam uneori, în pauze.

Un timp am strâns bani, ca să-mi pot cumpăra un aparat de radio. Postul meu preferat era Radio România Actualități. Ascultam fără întrerupere: știri, emisiuni, rubrici, sport în direct, reportaje etc. Uneori, seara, se puneau în emisie spectacole, piese, teatru radiofonic. Nu-mi dezlipeam urechea de aparat, până mi se descărcau bateriile. Știu că duminică dimineața era povestea pentru copii. Ascultam și povești. Dar cel mai bine adormeam ascultând poveștile mamei. Eram deja prin clasa a șasea când eu cu sora mea tot o mai imploram să ne spună o poveste înainte de somn. Și încă una, și alta. În fiecare seară.

Care au fost momentele care te-au marcat cel mai puternic în adolescență?

Veaceslav Cușter: Îmi amintesc că mare ne fusese bucuria când mama rămăsese însărcinată cu surioara noastră mai mică. Chiar dacă unii o vorbeau de rău că uite, se înmulțesc românii, deși nu au ce mânca. Însă Dumnezeu ne-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți”. Mereu ni se aducea aminte de bunicul, care era comparat cu jandarmul român. Dar cel mai mult ne temeam de ruși sau de rutenii rusofoni. Aceștia erau cei mai periculoși. Medicii ruși au scăpat-o pe sora noastră când s-a născut. Mama nu a vrut să-și caute dreptatea și să-i dea în judecată, pentru că „înțelepciunea domolește mânia omului și faima lui este iertarea greșelilor”. Tot rușii erau cei care căutau cânepă și mac, când veneau la noi în sat, intrau cu kalașnikoave în bar și nimeni nu se încumeta să le zică ceva, deoarece aceștia aveau relații și în rândul polițiștilor și a politicienilor.

Odată, la mijloc de august, un coleg mi-a propus să mergem la muncă pe lângă Odesa. Organizatorii erau niște ruși din Reni, care veniseră cu două autocare să ademenească oameni la strâns roșii într-o localitate din proximitatea Odesei. L-au convins pe colegul meu că vom avea doar de câștigat, că e simplu, că ne întoarcem în două săptămâni, cu bani de școală. Mama era tristă, fiindcă plecam departe de casă. În compania unor ruși și a câtorva consăteni. Însă nu prea aveam de ales. Era prea convingător colegul, mai ales că aveam nevoie de niște bani. Totul a fost bine și frumos până am ajuns la destinație: un sat rutenesc rupt de civilizație. Acolo am fost cazați într-o clădire fără uși și fără ferestre, cu paturi metalice suprapuse. Ni s-au luat actele și ni s-au dat căldări.

Ne trezeam în fiecare dimineață la ora 6:00 și eram duși cu autobuzul pe câmp. Munceam până la ora 22:00. Aveam o masă pe zi: o supă de mazăre cu 2 felii de pâine. Seara ne întorceam sleiți de puteri și lihniți de foame. Noaptea, în loc să ne odihnim, umblam prin grădinile rutenilor și mâncam struguri și mere. În așa-zisele dormitoare era frig și umed. Păturile aspre mișunau de păduchi. Ne spălam afară, într-un uluc improvizat, cu apă rece: băieții și fetele la un loc. Am fost ținuți acolo 5 luni. În timp ce noi ne chinuiam să adormim, rușii beau, umblau cu magnetofonul pe umăr și violau fete. Uneori, sătenii apelau la noi pentru diferite munci gospodărești. De fiecare dată ne însoțeau câțiva ruși, care, după ce terminam treaba, aveau grijă să plecăm imediat, deși oamenii, recunoscători, ne invitau la masă. Rușii nu ne lăsau să mâncăm și ne amenințau că dacă rămânem, vom lua bătaie, fiindcă îi facem de rușine. Ne considerau supușii lor. Pentru ei, noi eram moldoveni, adică oameni inferiori, primitivi. Moldovean avea mai degrabă conotație peiorativă decât una etnică. Din acest motiv, multă lume evita să își asume identitatea, susținând că important este să fii om, în primul rând.

Un rus din Reni, care-și abandonase soția însărcinată și-și făcuse o amantă în satul unde munceam, aflând că-s român, mă iscodea dacă știu românește. Fiindcă, vorba lui, noi suntem moldoveni, nu români. Mă întreba cum se zice „ora exactă” în română, dacă știu cine a fost Ștefan cel Mare etc. Când au hotărât două fete de vreo 16-17 ani să evadeze din acel lagăr, au fost ajunse din urmă și aduse înapoi. Li s-au rupt hainele de pe ele și au fost bătute toată noaptea. A doua zi, dis-de-dimineață, plânse și învinețite, au mers cu toată lumea la muncă. Când căzuse bruma, nu aveam decât hainele cu care veniserăm: pantaloni scurți, tricou și șlapi. Așa am lucrat până în decembrie. Roșiile, unele înghețate, altele stricate, ni se striveau în palme. Dacă voiam să bem apă, trebuia să mergem vreun kilometru, la o cisternă. Apoi trebuia să recuperăm și să-i ajungem pe ceilalți din urmă. După 5 luni de cules roșii, nu-mi mai simțeam mijlocul. Când am ajuns acasă, eram de nerecunoscut: slab, murdar și gârbovit. Dar m-a scos Dumnezeu și din această cumpănă grea. Reveniți la școală, profesorii râdeau de noi că ne-am îmbogățit. Că cică de la noi de acasă și până la școală e o dâră de bani. Nu le-am mai zis nimic, de rușine.

Tata se angajase în calitate de păstor la niște consăteni de-ai noștri, niște rude îndepărtate. Dar aceștia îl tratau ca pe propriul lor argat: nu-l plăteau la timp, nu-l lăsau să plece niciodată acasă, îl umileau. Fratele meu, care-și găsise de lucru în Kiev, dorea să-l ia și pe tata, însă stăpânii de porci nu-l lăsau să plece. Nemaisuportând condițiile, într-o zi, tata a fugit pe ascuns. Aceștia îl căutau peste tot, amenințându-l. Când m-au întâlnit, m-au întrebat unde se ascunde, dacă nu-i este frică de ei, că tot va da ochii cu dânșii, odată și odată. Le-am zis că tata este un om liber, nu e rob, nu a furat și nu a nedreptățit pe nimeni. Iar frică îi este de Dumnezeu, ceea ce le recomand și lor, că au familii. Au dat buzna într-o noapte peste noi și au lovit în stânga și în dreapta cu cruzime. În timpul acela se afla un prieten de-al fratelui meu în ospeție. A fost bătut cu o halteră metalică. Și iarăși am reușit să scăpăm de mânia sălbatică, ca prin urechile acului. Slavă lui Dumnezeu!

În ciuda unei copilării anevoioase, ai reușit să-ți urmezi studiile universitare la două facultăți din România și Republica Moldova. De unde această pasiune pentru jurnalism, istorie și poezie?

Veaceslav Cușter: Dragostea am moștenit-o de la mama, care, la rândul ei, a moștenit-o de la tatăl ei, Petre Dogaru. Dar și Mihai Eminescu care mi-a influențat viața fundamental. Scriu de când i-am descoperit opera, de la școală. Pasiunea pentru jurnalismul sănătos tot grație lui Eminescu am descoperit-o. Dragostea pentru Limba Română. Am înțeles că Limba Română este „floarea sufletului etnic al Românimii”. De la Eminescu am învățat că Ortodoxia este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre, a stabilit şi a unificat limba noastră”, ne-a ferit de asimilare, ea „domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Astfel că Eminescu a avut un aport incontestabil în decizia mea de a mă boteza Ortodox. Grație poetului, România nu este doar Patria mea, ci este „Țara mea de glorii, Țara mea de dor” și o voi iubi, alături de Dumnezeu și aproapele meu, mai presus decât orice.

Articolele dedicate Basarabiei, publicate în ziarul „Timpul” au contribuit incontestabil la recuperarea adevărului istoric al acestei bucăți de pământ Românesc, unde s-au născut părinții și bunicii mei, motivându-mă să caut, să citesc, să studiez. Am creat un blog cu traduceri dedicat spațiului Românesc și am realizat o lucrare de licență consacrată Basarabiei din perioada secolului al XIX-lea. Activitatea jurnalistică și literară a lui Eminescu, Scrisorile, articolele despre Basarabia – toate m-au făcut să mă întorc la surse, pentru că „cine vrea să afle adevărul, să se întoarcă spre trecut”. Așa am ajuns să absolv Facultatea de Istorie din București.

De la Eminescu am învățat că „poporul Românesc nu se poate dezvolta ca popor Românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor”, pentru că „e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră Românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri…” De aceea nu-mi sunt străine nici familia tradițională, nici credința Ortodoxă, nici muzica Românească, nici dragostea de Țară, nici crezul strămoșilor mei, nici ideea de Unire.

Ce tip de literatură te-a inspirat mai mult? Care sunt scriitorii și poeții care au stat la baza formării tale intelectuale?

Veaceslav Cușter: De tânăr mă inspira literatura română și cea franceză. Autorii ca Mihai Eminescu, Eugene Ionesco, Emil Cioran, George Bacovia, Tristan Tzara, Albert Camus, Samuel Beckett, Charles Baudelaire, Omar Khayyam, Kafka, Kierkegaard și Sartre au stat la baza viziunilor și concepțiilor mele despre viață în perioada adolescentină, iar, odată cu maturizarea, m-am apropiat mai mult de literatura creștină. Existențialismul literar și filosofic a fost curentul care m-a influențat considerabil. Cu toate acestea, am rămas creștin, iar autorul preferat rămâne marele Mihai Eminescu.

„Albastru, galben, roșu” este cea mai recentă carte de poezii pe care ai lansat-o în 2018, anul aniversării Centenarului Marii Uniri din 1918. De ce ai ales acest titlu și ce tematică au poeziile?

Veaceslav Cușter: Volumul „Albastru, galben, roșu” este dedicat unității neamului nostru, fiind un omagiu modest adus generației de eroi și martiri care s-a implicat cu toată forța întru împlinirea visului tuturor românilor – Marea Unire. Titlul reflectă culorile Tricolorului, flamura libertății, a sacrificiului și a nădejdii Neamului Românesc.

Ai o poezie care ți-a plăcut foarte mult, din carte?

Tricolor

Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre sub piele
Și-n toată făptura-mi română
Pulsează culorile mele.
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre în vine
Și-n toată făptura-mi română
Palpită nuanțe divine.
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, să unesc seminția
Și-n toată făptura-mi română,
E Mama, e Țara, Mândria!
Mi-am pus tricolorul pe mână,
L-am strâns, ca să intre în sânge
Și-n toată ființa-mi română
Strămoșul zâmbește și plânge.

În adolescența petrecută în Ucraina, nu aveai prea multă libertate de exprimare în limba română, motiv pentru care puteai să ai de suferit dacă scriai și publicai poezii în limba română. Au fost momente în care afirmarea identității de român a fost grav amenințată de intervenția autorităților de forță ucrainene?

Veaceslav Cușter: Într-o seară, când ațipeam după o zi grea de muncă, un individ necunoscut a ciocănit la ușă, spunând că este de la miliție. Am fost luat în grabă, băgat în mașină și dus la Reni. Acolo, la miliție, am fost ținut toată noaptea, hărțuit și interogat, din cauză că aș fi intonat imnul României la școală și că i-aș fi incitat pe colegii mei la acțiuni de trădare de stat. Mi s-a adus la cunoștință că mai mulți oameni ar fi depus mărturii împotriva mea, fiindcă scriu poezii în română, ascult posturi românești și că interacționez cu români străini. Am fost amenințat că voi face pușcărie pentru spionaj și mi s-a reamintit că românii sunt cu două fețe, că au luptat de partea naziștilor împotriva noastră, că au spânzurat oameni la Odesa, că au nevoie de pământ și nu de oameni etc.

Eram adolescent când am fost târât la sediu. Experiența m-a marcat incontestabil. Românii străini cu care interacționasem erau, de fapt, martori ai lui Iehova veniți din Transcarpatia, ce făceau prozelitism. Pe mine mă preocupau subiectele existențiale, teologice și filosofice, iar discuțiile cu acei oameni decenți erau foarte interesante și constructive, în pofida faptului că eu purtam cruciulița la vedere, iar dânșii îmi citeau din Turnul de veghe.

Poezii scriam în română, pentru că româna e limba mea maternă. Însă abordam tematici ecologiste, romanțioase și existențialiste, nicidecum naționaliste. Mă bucuram enorm când mama îmi aducea câte un manual sau dicționar român, oferindu-mi prilejul de a cunoaște cât mai bine limba și de a descoperi multe cuvinte noi și frumoase. Pentru mine, limba română era o sursă inepuizabilă de cuvinte și expresii miraculoase pe care le experimentam în poeziile mele.

Cu ce probleme se confruntă acum comunitatea românească din Ucraina?

Veaceslav Cușter: Desființarea școlilor românești, diminuarea elementului românesc, articularea moldovenismului, divizarea artificială a românilor în două etnii separate: români și moldoveni și reanimarea așa-zisei limbi moldovenești sunt câteva dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă comunitatea românilor din Ucraina.

Ce reprezintă pentru tine identitatea națională?

Veaceslav Cușter: Identitatea mea nu este un rezultat al hazardului, o pură întâmplare căzută asupra mea din senin. Și dacă identitatea mea este o determinare înnăscută, asta o datorez în primul rând lui Dumnezeu, dar și străbunilor mei, care în ciuda vremurilor și a vicisitudinilor au izbutit să-și păstreze unitatea etnică – și s-o perpetueze. În țara în care m-am născut, naționalitatea română este o însușire pe cale de dispariție. Începând cu anul 1812, când Basarabia devine o victimă a politicii de expansiune țaristă și este anexată de Rusia, românii au fost supuși unui șir lung de procese de mutilare etnică: colonizare cu popoare străine, rusificare forțată, deznaționalizare, asimilare, crearea unei identități noi, false, oprimarea elitei românești, ștergerea caracterului național autohton, promovarea politicilor de rusificare în învățământ, Biserică și administrație, anularea drepturile naționale, denaturarea numelor românești și a denumirilor localităților etc.

Nici în perioada sovietică românii nu au dus-o mai bine. U.R.S.S. a aplicat și mai dur politica colonizării, a deportării și a rusificării forțate în rândul comunității românești. Conform propagandei sovietice, poporul român din Basarabia era prezentat ca fiind constituit preponderent din ucraineni, iar moldovenii o minoritate care a suferit din cauza românilor, fiind supusă sărăciei, foametei, cruzimii jandarmeriei române și prigoanei. Așadar, cine își asuma identitatea românească era catalogat drept trădător, fascist, spion, colaboraționist, adept al expansionismului și al imperialismului burghezo-moșieresc etc., suferind represiuni, deportări, torturi sau fiind condamnat la moarte. Astfel că, de frică, oamenii evitau să se mai considere români, asociind românimea cu termeni peiorativi și cu consecințe grave. Chiar și astăzi se mai perpetuează clișeele sovietice în legătură cu românii.

Prin urmare, identitatea mea nu este un dat, o întâmplare, un destin. Identitatea mea este un mister descoperit, o asumare, o minune, o dovadă de rezistență și demnitate. Bineînțeles că nu-mi atribui meritele marilor români, dar acestea sunt un exemplu pentru mine. Și recunosc că marele meu regret este că nu am realizat încă nimic pentru România, dar promit să scriu o carte despre aventurile mele periculoase prin care am trecut, doar pentru simplul fapt că mă consideram român.
Și nu cred că mândria mea este trufie, ci mai degrabă un sentiment de atașament, de demnitate și de recunoștință pentru faptul că Dumnezeu a binecuvântat ca neamul meu să se numere în rândul celor alese de El să dăinuie și să facă parte din planul Său măreț.

 

Ai un mesaj pe care vrei să-l transmiți tinerilor români care vor citi acest interviu?

Veaceslav Cușter: Să-și cunoască Țara, să-i descopere trecutul, să-și cinstească înaintașii, să iubească Limba Română și să-și pună nădejdea în Dumnezeu și în izbânda Neamului Românesc.

Despre Veaceslav Cușter

Veaceslav Cușter este istoric, jurnalist, scriitor și poet. S-a născut în satul Cartal, județul Ismail. Este absolvent al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova. A urmat masteratul de Jurnalism European, în cadrul aceleași facultăți. Visul său are un singur nume: România. În 2013 a sosit pentru prima oară în România, unde și-a continuat studiile universitare de licență și masterat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București. Este autor a cinci cărți publicate: „Poporul Sfânt Părinte” (2007), „Absurdul ca o axiomă” (2010), „Albastru, galben, roșu” (2018), „Imaginea Basarabiei în viziunea autorilor ruși în secolul al XIX-lea” (2019) și „În mrejele deșertăciunii” (2020).

 

Citește și…

Citește și…

Share This