Gânduri muzicale din Philadelphia

Scris de Mădălina-Claudia Dănilă

8 iun., 2020

O dimineață frumoasă în Philadelphia: cerul senin cu pete de nori aruncate ici-colo, soare prietenos, o adiere de vânt cât să îndulcească plăcut temperatura, din când în când câteva zgomote de mașini pe Broad Street. 

 

Afară, zilele de vară se conturează din ce în ce mai clar; înăuntru, în aproape fiecare cameră din fiecare clădire locuibilă zilele se desfășoară la fel, într-un ritm monoton, aproape pasiv.

Măsurile severe de siguranță luate la nivel mondial au înghețat în mare parte bucuria trezirii în fiecare dimineață de a planifica, acționa și realiza – nu doar fiecare pentru sine, ci și împreună cu alți semeni, unii purtând cu mândrie titlul de „prieteni”. Pe scurt, a înghețat Aventura Vieții de zi cu zi.

Sigur, așteptăm. Răbdarea este o virtute pe care unii o au mai mult sau mai puțin. Însă, am descoperit că, antrenată cu atenție, se poate dovedi un aliat prețios în noua supraviețuire zilnică “indoors”.

Ce remediu folosesc eu pentru a-mi păstra zilnic un ritm activ sufletește și mental, desfășurat în aceeași încăpere? Arta. De exemplu: Mi-e dor să admir un câmp de flori în culori tari, orbitoare, de vară? Caut tablouri de Van Gogh. Mi-e dor de străzile din Paris? Caut desenele lui Toulouse- Lautrec, ascult “Sous le ciel du Paris” sau “L’acordeoniste” cu Edith Piaf. Sunt într-o dispoziție mai sumbră și simt nevoia să o alimentez creativ? (Re)citesc “The Raven” de Edgar Allan Poe. Vreau să simt din pasiunea mistuitoare ce caracterizează sufletul spaniol? Cânt “Malaguenia” în aranjamentul pentru pian solo de Ernesto Lecuona, ascult timbrul inconfundabil al vocii lui Diego del Cigala în “Historia de un amor” și cercetez unele picturi ale lui Picasso.

Dar când mi se face dor de casă, de Acasă în România? (ce întrebare! PERMANENT îmi este dor):

îmi răsfăț ochii cu Tripticul de la Târgu Jiu de Brâncuși, citesc cugetări de-ale lui Blaga, mă bucur de câte o metaforă din sufletul de Romantic al lui Eminescu sau de câte o glumă nostalgică din copilăria cu năstrușnicii a lui Creangă. Dar ce-mi ostoiește cu adevărat dorul este energia regăsită în muzica românească, în care ethosul si patosul românesc au fost admirabil captate în compoziții semnate de George Enescu (cele 2 Rapsodii române, a 3-a Sonată pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”), Dinu Lipatti (Suita „Șătrarii”), Constantin Silvestri („Cântece românești din Transilvania”), Marțian Negrea („Cetățile Ponorului”, „Ghețarul Scărișoara”), Paul Constantinescu („Joc dobrogean”), Mihail Jora („Priveliști moldovenești”). Pentru majoritatea lucrărilor, titlurile anticipează priveliști, scene și sentimente care, cu har și dăruire, au fost imortalizate în descrieri sonore muzicale.

Pe 17 august 2020 se va împlini un an de când am început o viață nouă pe continentul american. Și ce an imprevizibil a fost acesta! Cu întâmplări și întâlniri care mai de care mai interesante, ce au avut ca scop intrinsec o continuă dezvoltare a mea pe plan uman și profesional. Noutatea și prospețimea prieteniilor și relațiilor sociale create au avut darul să mă inspire, chiar să mă ambiționeze. Unul dintre gândurile frumoase care m-au însoțit pe drumul dus către State a fost să împărtășesc necondiționat din cultura muzicală românească dobândită de-a lungul studiilor în România, și, totodată, de a o extinde și înțelege mai profund. Pentru a oficializa în mod personal acest gând, l-am considerat un fel de misiune.

Se spune că atunci când ai „de-a gata” un lucru sau o persoană, nu știi să le recunoști cu adevărat valoarea în fiecare detaliu. Subscriu. Fiind departe de țara natală, am învățat să îmi apreciez mai mult oamenii de suflet de acolo, să învăț că un mesaj încărcat cu o vorbă bună de grijă animă spiritul de ambele părți. La fel și cu ascultatul și înțelegerea muzicii românești: spre exemplu, am învățat să acord mai multă importanță unei melodii voioase redată la flaut și acompaniată ritmic de viori și violoncele, și să creez mental un peisaj rustic sau un drumeț mergând cu pas săltăreț pe un drum de țară. De ce, totuși, această atenție? Fiindcă sufletul are nevoie de imaginație, imaginația are nevoie de inspirație, iar fără atenție, inspirația trece neobservată.

Mare mi-a fost bucuria să constat că profesorii și colegii cu care am interacționat până acum la Temple University, locul unde îmi continui studiile universitare, au fost captivați de creații ale lui Enescu și Lipatti pe care le-am interpretat în recital public sau în adunări mai restrânse denumite “studio class” . Unul dintre mentorii mei, pianista Sara Davis Buechner, “Dr. B” cum îi spun toți studenții săi, a fost extrem de interesată de materialele sub formă de partituri și înregistrări cu care am venit din România. Îi erau cunoscute câteva lucrări românești, însă repertoriul este atât de vast, de fapt! „Hai să cântăm Dansurile românești pentru 2 piane de Lipatti!”, a spus ea entuziasmată, iar eu nu puteam fi mai fericită.

Mai mult decât atât, am avut ocazia ca, pe 1 decembrie 2019, să merg la un concert simfonic ce a avut loc în Kimmel Center for the Performing Arts – cel mai popular loc din Philly în care sunt organizate concertele de muzică clasică. Înfățișarea clădirii impresionează prin unicitatea arcadei sub formă de semicerc. Ziua Națională a României a fost sărbătorită prin interpretarea partiturilor enesciene ale celor 2 Rapsodii Române, de către Orchestra “Vox Amadeus” înființată și dirijată de pianistul român Radu Valentin. Orchestra este alcătuită în mod egal din români și americani.

Într-un mod bine gândit, repertoriul propus pentru acel concert a fost contrabalansat de câteva dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui George Gershwin (da, tizul și contemporanul lui Enescu): “An American in Paris” (aranjamentul pentru orchestră realizat de compozitor însuși, după muzicalul său cu același nume), “Cuban Ouverture”, “Rhapsody in Blue” și “Second Rhapsody”- ambele compoziții având în prim-plan pianul ca instrument solist. Bisul a fost bine-cunoscutul hit românesc “Hora staccato” a lui Grigoraș Dinicu. Reacțiile evidente ale publicului la cele două stiluri repertoriale clar diferite mi s-au părut interesant de observat. De remarcat faptul că în public s-au aflat multe familii cu copii (notă personală: mi-aș fi dorit să știu dacă prin sală mai erau muzicieni de profesie – români sau americani, egal – și să schimb cu ei impresii):

  • după cea de-a doua rapsodie enesciană, “Tabăra Susținătorilor Români” a ovaționat cu cel mai mare entuziasm, însă vedeam clar că și “Tabăra Susținătorilor Americani” era încântată, chiar mirată de muzica auzită;
  • “Cuban Ouverture” a primit ovaționări sub formă de aplauze și chiote din partea ambelor tabere- TSR și TSA (și pe bună dreptate, e foarte antrenantă ritmic și cu greu te poți abține să nu vrei să te ridici de pe scaun și să dansezi);
  • “An American in Paris” a avut un impact mai mare asupra TSA, ceea ce e de înțeles;
  • “Rhapsody in Blue” și “Second Rhapsody” au iscat ovații în ambele tabere, însă TSA aplauda și striga cel mai tare;
  • Prima Rapsodie Română de Enescu a fost lăsată la urmă în program, probabil pentru efectele absolut normale pe care le generează asupra oricui, oricând: te face sa vrei să te prinzi în horă cu persoanele alăturate și să dansezi, să te bucuri și să râzi, să te înfiori, să te simți plin de mândrie că ești român. Există o expresie amuzantă în limba engleză – “to go bananas” – care, în traducere, înseamnă „să fii înnebunit după ceva”, ca reacție. Exact asta s-a și întâmplat în ambele tabere deopotrivă;
  • Nu se putea un bis mai potrivit decât “Hora Staccato”. TSR și TSA au aplaudat și chiuit minute în șir. Atmosfera de sfârșit din sală era, într-adevăr, de sărbătoare.

Exact în aceeași seară, am citit despre faptul că Enescu și-a făcut debutul în America pe 8 decembrie 1923, în calitate de dirijor al Orchestrei din Philadelphia, într-una dintre cele mai iubite săli de concerte din lume: Carnegie Hall din New York.

Cine poate uita varianta electrizantă a Primei Rapsodii Române dirijată de Sergiu Celibidache în 1978, cu Orchestra Națională Română în superba sală a Ateneului Român din București? Cu adevărat este considerată inegalabilă, până astăzi. Nu numai sinceritatea și ingeniozitatea muzicii create impresionează, ci și bucuria redării fiecărui detaliu, a fiecărei subtilități ascunse într-o inflexiune armonică, a fiecărei culori din timbrul unic al fiecărui instrument implicat. Toată energia sufletului românesc și frumusețea plaiurilor mioritice se află acolo.

Am avut norocul să găsesc, în Philadelphia, o comunitate de români care m-a primit cu brațele deschise, oferindu-mi sprijin și grijă.

Când am avut recitalul solo la Temple University, în luna februarie 2020, am inclus în repertoriu și prima Sonată pentru pian de George Enescu, o capodoperă absorbită în cultura muzicală universală. Este una dintre lucrările de suflet la care mă reîntorc de fiecare dată cu drag și curiozitate, pentru a surprinde noi valențe și subtilități ale muzicii și gândirii enesciene, și de a le reda artistic într-un mod convingător și interesant. În momentul în care am interpretat lucrarea în recital, știam că în sală erau prieteni români veniți să mă susțină cu încredere. A fost un sentiment deosebit, care mi-a inspirat cântatul, și astfel am reușit să creez și să transmit stări, idei, să imaginez sonor locuri frumoase: pe scurt, să spun o poveste.

Indiferent de locul în care îi poartă Destinul, oamenii sunt la fel croiți emoțional: se bucură când văd un copac înflorit, se amuză când văd un film de comedie, se binedispun când aud melodia preferată, se întristează când circulă vești rele, se sperie în fața unui pericol.

Trebuie doar un pic de atenție și imaginație.

Scris de Mădălina-Claudia Dănilă

Mădălina Dănilă este pianistă de profesie. A studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, iar în prezent urmează studii post-universitare la Temple University din Philadephia, SUA.

Citește și…

Citește și…

Eroi pătați [fragmente]

Fragmente din romanul Eroi pătați – de Cornelia Golna  Capitolul 3Neamul Galan fusese de pomină la vremea lui. O bună bucată de vreme satul nu a clevetit decât despre ei. După ce bătrânul Agaton făcuse avere din negoțul cu cai și se căsătorise – se însurase...

citește mai mult
Share This