Eroi pătați [fragmente]

Scris de Cornelia Golna

30 apr., 2020

Fragmente din romanul Eroi pătați – de Cornelia Golna

 

Capitolul 3

Neamul Galan fusese de pomină la vremea lui. O bună bucată de vreme satul nu a clevetit decât despre ei. După ce bătrânul Agaton făcuse avere din negoțul cu cai și se căsătorise – se însurase târziu dar bine, cu Dimitra, sora vecinului său Nicu Dima efendi – găsi de cuviință că îi trebuia o casă care să oglindească mai bine bunăstarea la care ajunsese. Casa pe care bunicu-său o clădise după ce s-a statornicit în Mușata devenise prea strâmtă, prea modestă, în ochii nepotului, pentru a adăposti cum se cuvine familia pe care acesta avea de gând să o întemeieze. Bătrânul Agaton se mândrea, de bună seamă, cu faptul că bunicu-său venise din Moscopole, precum strămoșii mai tuturor persoanelor de vază din Mușata. Crescuse cu poveștile magice despre măreția acelei cetățui din inima munților, unde bogăția și cultura înfloriseră în chip fabulos, până când le distruseseră păgânii mânați de dușmănoasă invidie.

Bătrânul Agaton s-a apucat să extindă casa în clipa când a aflat că nevastă-sa era însărcinată. A decis să clădească încă un cat, mai întins decât cel de temelie. Deși durat din piatră, pentru a fi în stare să țină piept iernilor aspre din Mușata, avea să fie un mare spațiu degajat, cu deschidere generoasă și lumină multă – o casă de felul aceleia care existase cândva în Moscopole. S-a mutat vremelnic împreună cu nevasta la părinții acesteia și s-a pus cu nădejde pe treabă.

A tocmit meșteri zidari din Lehovo, arvaniți – albanezi creștini – vestiți pentru iscusința lor de constructori. Aceștia au decopertat casa și au consolidat zidurile. Apoi au croit bârne mari din trunchi de stejar pe care le-au așezat orizontal, pentru a susține greutatea noului cat; au fixat cruciș alte bârne, în unghi bine potrivit pentru a-i spori reazemul. Apoi au înjghebat schele zdravene în jurul casei și au înălțat zidurile, cu spații pentru șirurile de ferestre pe toate cele patru laturi ale clădirii. Au fost lărgite și ferestrele de pe vechiul zid de jos. Şi când noul acoperiș a fost la locul lui și totul era gata, Agaton a chemat lucrători în lemn să-i sculpteze un tavan – un plafon din acelea care existau pe vremuri într-o reședință făloasă din Moscopole, din auzite de la bătrânii localității care încă își mai aminteau; un tavan care să înfățișeze firmamentul, cu stele și luni de culoarea aurului în cele patru colțuri, și un soare cât toate zilele în mijloc. Luând ca punct de plecare descrierea lui, sculptorii și-au dat frâu liber imaginației și, folosind diferite soiuri de lemn și lacuri, au plăzmuit o boltă cerească aurie ca mierea, atât de bogată în detalii și atât de meșteșugit lucrată, încât bagdadia lui Galan a fost public recunoscută drept cea mai grozavă din Mușata.

Însă triumful suprem au fost picturile murale. Pentru această operă a tocmit doi zugravi de icoane pe care se întâmplase să-i vadă la lucru în mânăstirea Panaghia, lângă Klisura (la un moment dat nevastă-sa îl tot bătuse la cap, de dragul pruncului lor nenăscut, să-i aducă apă din izvorul sfânt de acolo). Așadar, le-a spus că dorea două picturi, demne de casa pe care tocmai o ridicase: una pentru camera bună de jos, odaia de iarnă, și una pentru noua cameră de vară.

Cei doi tineri artiști și-au adus vopselele, paletele și pensulele și au trecut la fapte. În camera de vară au zugrăvit un oraș pe coline, un Constantinopol imaginar, cu case și palate înconjurate de ziduri și turnuri; deasupra acestuia, un șir de copaci demarca liziera unei păduri la granița orașului; dedesubt, ambarcații de agrement cu pasageri minusculi brăzdau apele albastre, trecând pe lângă porturi cu nave mari la chei; docherii descărcau mărfuri și hamalii le cărau în spinare.

 

În camera de iarnă, pentru a însenina sufletul locatarilor în lunile cele mai sumbre, au pictat o arcadă care dădea înspre o grădină. Pe fondul unui cer ca peruzeaua au zugrăvit zburătoare: rândunici și turturele, păsări colibri și privighetori; jos, printre arbori înfloriți și pomi fructiferi doldora de roade, printre araci de viță cu ditamai ciorchinii de struguri vineții și verzi, și flori de care vrei și nu vrei, au introdus un păun ce-și înfoia fudul coada cu o mie de ochi; iar în fundal, în ceea ce s-ar fi vrut o proiecție tridimensională, coline înverzite pe care toate necuvântoarele create de Dumnezeu se hălăduiau laolaltă într-o pașnică armonie.

 

Când nevesti-sii i-a sosit sorocul, casa era gata și, în toamna lui 1847, sub acoperișul acesteia a văzut lumina zilei feciorul lor Teodor.

 

Capitolul 49

Văzduhul leșios avea luciri de oțel. Înfundându-și capul între umeri, Agaton își ridică gulerul. În fața lui se așternea platoul înzăpezit. Lăsând în urmă Mușata, se afundă în întinderea pustie.

„Nu ca un câine!” Cuvintele îi goneau prin minte. „N-am să mor ca un câine!”

Harababura din capul lui contrasta strident cu liniștea din jur. Îi trecu deodată prin gând că, văzut de la înălțime dintr-un punct de observație potrivit, era tocmai bun de luat la ochi în toată această albeață. Exact de cealaltă partea a muntelui fusese secerat Uriașul Costa. Nu, el nu era dispus să-și vândă pielea atât de ieftin. Spre dreapta lui era o colină cu tichie de pădure, acum fără viață și plumburie. Se îndreptă către ea și adăpostul pe care l-ar fi putut găsi.

Continuă să meargă spre apus. Nu avea nicio țintă anume, dar simțea nevoia să se miște, să respire, și astfel să risipească vălmășagul lăuntric. Nimeri fără greș o potecă pe care o știa, deși zăpada îi ascunsese conturul, și o luă de-a lungul ei înconjurând poala pădurii. De acolo putea să îmbrățișeze cu privirea întreaga vale, la vremea asta a anului un covor lățos din petece cafenii și gri, pătată ici și acolo cu câte o zdreanță de zăpadă uitată. În lacuri se răsfrângea cenușiul cerului.

Capră, așa îi spunea bunicu-său în copilărie, și pe bună dreptate. Zburdase de nenumărate ori pe povârnișurile astea, la deal și la vale, iarna și vara. Bătrânului îi plăcea să vină cu el uneori ca să-i arate (iar el să revadă) locurile tainice pe care le bântuise în propria copilărie – câteodată spre nemulțumirea băiatului, fiindcă bunicul mergea încet și se oprea des, ca să-și mai tragă răsuflarea și să dea glas unui gând care îi trecuse prin minte.

„Vino!”, spunea bătrânul Agaton după ce găsise un bolovan sau un pervaz de stâncă pe care se putea așeza. Își lepăda toiagul, adesea o cracă vârtoasă găsită în cale și începea să depene amintiri. Pe atunci Agaton asculta doar cu jumătate de ureche, însă istorisirile i se înfipseseră cumva în memorie.

„Acolo”, zise bătrânul, culegându-și toiagul și împungând cu el aerul înspre locul unde cărarea dispărea după un cot. „Așa au venit. Istoviți, flămânzi – pribegiseră săptămâni, luni de zile, ascunzându-se când erau nevoiți, mulțumind pentru o mână binevoitoare atunci când li se întindea – fiindcă toată lumea auzise de groaznica năpastă ce se abătuse asupra lor– și iarna îi prinsese din urmă aici! Zăpadă, vânt, frig! Nu știau bine unde se află – ba mai deloc. Lumina zilei se mistuia, și au văzut fum, fum din hornuri ridicându-se spre cer – și atunci au știut că sunt salvați. Au căzut în genunchi și i-au mulțumit Domnului că-i izbăvise!”

„Cum au știut?” întrebă tânărul Agaton. „Cine altcineva să fi clădit un sat cocoțat tocmai acolo? Nu puteau fi decât unii de aceeași obârșie, aromâni, ca ei! Şi așa era.”

Erau șapte la număr – toți frați. Aproape cu doar ce aveau pe ei, au fugit de prădătorii care dăduseră năvală în orașul lor de faimă, Moscopole, distrugându-le casele, ucigându-le rudele, jefuind – și dând foc la ce nu puteau duce cu ei.

Jefuitorii erau albanezi mahomedani.

„Pentru ei religia nu înseamnă nimic, zise bătrânul Agaton cu dispreț. S-au convertit la islam după ce turcii le-au cotropit ținuturile. Sunt precum cameleonii, își schimbă culoarea după anotimpuri – o seminție oportunistă! Ce nu puteau face ei înșiși, lipsindu-le meșteșugul și hărnicia, au hotărât să fure de la alții. Mahomedanismul ăsta de ocazie le pria de minune, fiindcă legea nu-i pedepsea când furau de la creștini.”

S-a dus vestea despre moscopolitanii care au reușit să scape din orașul în flăcări că își cususeră bănetul și podoabele de preț în căptușeala veșmintelor. Unii spuneau asta și despre cei șapte frați, ca să explice îmbogățirea atât de grabnică după ce au ajuns la Mușata.

„Nimic mai neadevărat!” spuse bătrânul Agaton. N-ar fi ajuns prea departe, împovărați cu purcoiul ăla de aur și argint, prin munții ăștia prăpăstioși și împânziți de bandiți! Nu! Țineau la viața lor mai mult decât la aur! Bunicul meu – stră-străbunicul tău – avea la el două lucruri – pușca pe care o moștenise de la tatăl lui, și pe care tu o vei moșteni într-o zi de la mine – și Biblia – Biblia cu scoarțe de lemn – pe care neamul nostru o păstrează cu sfințenie de două sute de ani… Cu ajutorul lor, și prin îndurarea lui Dumnezeu, au reușit să ajungă la Mușata.

Bătrânul Agaton rămase tăcut. Strângându-și ochii, privi în depărtare și clătină din cap.

Oricât încercaseră, moscopolitanii n-au putut să-și ascundă la nesfârșit bunăstarea. N-au putut să ascundă caravanele, mărfurile care se revărsau în orașul lor și cele care plecau din belșug, n-au putut să ascundă casele făloase, școlile, bisericile, chiar dacă toate acestea fuseseră ridicate pe coastele munților, după perdele de păduri ca să le ferească de ochi scormonitori. În jurul acestui oraș a crescut o legendă, și odată cu aceasta și pizma albanezilor. Au intrat în marele oraș cu puști și săbii. Fusese nevoie de un veac pentru a se clădi ce au nimicit ei în câteva zile. Moscopolitanii care au scăpat cu viață s-au risipit în toate zările, rămași fără nimic pe lume după câte se părea.

„Dar”, bătrânul Agaton se întoarse către nepotul lui cu o căutătură gravă, „era un lucru pe care păgânii n-au putut să ni-l răpească – comorile de aici!” Bătrânul își bătu ușurel tâmpla cu arătătorul. „Oriunde se duceau, moscopolitanii zămisleau un nou Moscopole. Şi aici, în Mușata, frații și-au adus cu ei agerimea minții, meșteșugurile – erau argintari, croitori, negustori – știau să scrie și să citească – mare lucru – și aici au și propășit. Cu timpul au devenit arhoni, fiecare dintre ei întemeietor al unei familii de frunte, făcând din acest cătun de pădureni în bordeie o așezare de meșteșugari și neguțători în case pe cinste… Vechiul Moscopole dăinuie în sufletele și cugetele noastre – ca o lumină – dar și ca o învățătură de minte. Suntem un neam cumpătat, fără aplecare spre făloșenie. Aromânul e muncitor; și unde pune mâna, răsare bunăstare, are în el darul ăsta. Însă unii spun că este și urmărit de un blestem, condamnat să piardă mereu ce a dobândit. Suntem în siguranță doar atâta timp cât ne ținem departe de alții, trăim chibzuit și ne ferim de pizma altora.”

Agaton se ridică de pe bolovanul pe care șezuse. Întorcându-și ochii spre Mușata, rămase cu privirea ațintită la fuioarele de fum din hornuri.

— N-aveai dreptate, bunicule, murmură el. Oricât ai încerca, nu poți scăpa de pizmă. O purtăm în noi.

Porni înapoi pe același drum.

În românește de Mircea Bucurescu.

Cornelia Golna a crescut și a fost educată în Statele Unite. După terminarea studiilor a părăsit America ca să-și caute rădăcinile, o călătorie care a dus-o în Grecia și Turcia și apoi în România comunistă. Odiseea ei a inspirat-o să pătrundă mai mult în trecutul lumii balcanice a părinților ei, în fascinantul Imperiu Otoman în perioada lui de agonie, care urma să fie fundalul romanelor ei, City of Man’s Desire: A Novel of Constantinople (Constantinopol: orașul dorințelor nestinse, 2004) și Tainted Heroes (2017). City of Man’s Desire a fost tradus în greacă și turcă. În Grecia a fost un adevărat bestseller, cu 20.000 de exemplare vândute. Tainted Heroes ¬a fost tradus în română (Eroi pătați, editura Eikon 2019) și în aromână (Iroi lãspusits, editura Go-Bos Press, 2020).

 

Citește și…

Citește și…

Share This