Din cugetările unui cățel (sau OMU-țel)

Scris de Mădălina-Claudia Dănilă

14 iul., 2020

Pe măsură ce vara 2020 înaintează într-un ritm destul de monoton în Philadelphia, iar zilele și-au cam pierdut individualitatea, gândul îmi zboară adeseori la vacanțele de vară pe care le petreceam ACASĂ. Unde era asta? La Mama, în Brăila, în România. Cititul și studiul la pian erau hrana spirituală zilnică, însă ceea ce îmi definea vacanța era timpul petrecut în Familie.

 

PREAMBUL

Nu am făcut niciodată parte dintr-o familie numeroasă; de fapt, timp de 18 ani aceasta s-a rezumat la trei membri: Mama, Bunicul și eu. Apoi, familia mea a devenit Mama, eu și mascota noastră canină. Poate părea exagerat, însă însemnătatea pe care ființa patrupedă a avut-o de-a lungul anilor pentru amândouă a fost deosebită. Vorba este că niciun animal de companie nu apare întâmplător în viața oamenilor, iar această zicală a devenit un permanent adevăr dovedit pentru mine și Mama.

În copilărie, am rămas marcată de fimul mut al lui Charlie Chaplin ”A dog’s life” realizat în 1918. Ce mi-a rămas de atunci în subconștient a fost loialitatea și legătura de iubire necondiționată care poate exista între un om și un câine. Pentru mulți ani, am tânjit să am în viața mea un suflețel canin de care să am grijă și alături de care să mă bucur și să mă joc. După multe rugăminți și promisiuni („nu îmi mai trebuie nimic niciodată!”) s-a întâmplat, în sfârșit!

Când eram în anul II de Conservator în București, am primit de la Mama cel mai frumos și emoționant cadou la care mă puteam gândi: un pui de cățel alb ca zăpada, moale și cald, care îmi încăpea în palmă, cu ochișorii negri ca două mărgele și un năsuc negru precum o măslină. Nu numai că am învățat mai bine și mai aprofundat lecția responsabilității, a compasiunii, chiar și a răbdării, dar existența lui a însemnat o apropiere semnificativă între mine și Mama. De fiecare dată când veneam Acasă pentru câteva zile, săptămâni sau luni de vacanță, veneam la Mama și la „frățiorul” meu.

Mi se părea interesant să îi observ obiceiurile, tabieturile, cum se adaptează după programul oamenilor care au grijă de el, cum cere și își manifestă afecțiunea, supărarea sau chiar agresivitatea, cum învață să recunoască anumite cuvinte și expresii după tonul vocii folosit, sau chiar să învețe să reacționeze la numele meu: „vine Mădălina!” și al Mamei: „vine Mama!”. Energia și curiozitatea lui au fost tot timpul contagioase – chiar vindecătoare.

Mărturisesc faptul că întotdeauna a manifestat un temperament puternic și încăpățânat, care dădea naștere la ceva conflicte între mine și el mai ales, însă… asta a caracterizat dintotdeauna Familia mea. Cele mai frumoase momente erau când eu studiam iar el se ghemuia sub scaun și mă asculta. Uneori, dacă muzica era liniștitoare, adormea.

Într-o seară de vară, în urmă cu vreo șapte ani, am luat o foaie și un creion, m-am așezat pe podea și am început să mă uit cu ochi atenți la cățelul numit Brahms. Am încercat să îi privesc mintea și sufletul, să îi aud vocea, să îl înțeleg cum gândește. Mica scriere de mai jos e rodul observării conviețuirii cu el, împletită cu imaginația minții mele și a afecțiunii născute din prima clipă în care ne-am întâlnit. În fiecare zi îmi este dor de Mama și de el; de aceea, scotocind recent prin arhivele computerului, am decis să public rândurile scrise într-o notă de umor și nostalgie:

…din cugetările unui cățel (sau OMU-țel) :

„cine a zis prima dată – ce viață de câine! – cu o expresie oropsită pe față – clar nu știu la ce se gândea! Eu o am pe a mea și sunt foarte mulțumit.”

1. Îmi plac diminețile, dar sunt atât de dificile… până se trezește sor-mea mai mare, mă ia somnul la loc! O tot urmăreasc să văd dacă mă caută cu ochii sau… doarme și ea ca mine? Uneori o aud că vorbește pe înțelesul meu chiar și cu aceleași înălțimi în glas (curios!). Atunci sunt și mai confuz: doarme încă, sau mă trage pe sfoară? (și mă mai numește pe mine „putoare” că dorm aproape mereu… dar ea!? Oricum e vina ei că mă mângâie și e așa bineee….) ei! Dar și când face ochii mari… să vezi atunci lupte! Am nevoie să pup și să crănțăn degețele (de sus sau de jos). Ea tot țipă când vreau să îi ating și eu trufa cu mânuțele (care apropo, nu prea îi iese în evidență prin culoare și care oricum arată caraghios) ca să fim chit.

2. Chiar că oamenii sunt ciudați (când nu este cazul să fie): de ce noi cățeii nu ne jenăm de „îndatoririle” fiziologice iar ei (îmi) închid ușa în trufă când le onorează pe ale lor? Sunt nevoit să dau buzna atunci. Acum serios! Ce au ei de ascuns?

3. Oamenii se schimbă de blăniță de cel puțin cinci ori pe zi: una, totuși, o văd zilnic – e bej-rozalie. Restul sunt ba multicolore, ba neterminate. După mine, nu vor ajunge în ritmul ăsta niciodată să fie la fel de frumoși ca mine (sau chiar nu vor!?). Una, dar bună (nu mai pun la socoteală că fierăstrăul ăla de metal numit pieptăn face minuni, trebuie să recunosc, chiar dacă vreau să îi îndrept pe orizontală dinții ăia când mă ating). Plus că blănița mea ține și de cald. Ei… e adevărat că atunci când cad toți norișorii albi pe pământ și fură căldura, am și eu nevoie de o extra-blăniță. Dar nu poate fi tot albă? Și terminată!?

4. Partea unde trebuie să mă impun mai mult este cu mâncarea. Oameni buni, pe scurt, mi-e foame! Chestiile alea rotunde și mici cu aromă de resturi (bleah!) nu au niciun gust! În schimb, aproape că îmi pierd simțurile de cățel când miros ce mâncați voi (nu o dată pe zi, ci de cel puțin patru ori! Apăi d’aia sunteți voi așa mari, iar eu mereu în creștere ( noroc cu sor-mea că îmi înțelege durerea din ochișori și îmi face existența mai ușoară. Maică-mea e mai severă; tot zice că mi se face rău dacă primesc mai mult decât crede ea că merită dieta mea. Și cam așa se întâmplă uneori, dar numai când ea cobește – gen „tu știi mai bine, nu-i așa?”)

5. Am auzit o știre cum că noi cățeii am avea voie în avion (și pisicile deopotrivă, dar alea nu se pun). Problema e că ar trebui să stau în cușca aia nesuferită unde nu am loc nici să respir, darămite să îmi ridic codița – palmier! Cum se așteaptă ei să fiu liniștit dacă nu știu unde mă aflu, ce/cum miroase, cine m-ar plăcea, cât de drăguțe sunt însoțitoarele care dau de băut, etc.

6. Apropo de pisici: patrupedele astea nu știu ce e aia viață! Nu știu să aducă mingea (sau foca, sau vaca sau oricare altă jucărie), nu știu să pupe pe trufă, nu au ochișorii mari de bucurie când vin „stăpânii” (ce-i drept, nu e e chiar așa raportul, dar îi las să creadă asta, să se simtă și ei importanți), sunt tot timpul cu nasul (nu trufa!) pe sus, le miroase totul urât atunci când miros (mie îmi place să miros și atât. Altfel, de unde să știu cine/cum e fiecare?). Ce nu mai înțeleg este că ele nu par niciodată surprinse să vadă în spatele lor o chestie lungă și înaltă. Știu că am și eu și sunt mândru de asta, dar uneori se comportă ciudat, stă în toate părțile și vreau să o prind și să o îndrept la loc.

7. Sunt mândru de numele meu – Brahms cățelu’. La început era doar atât. Pe urmă, sor-mea s-a plictisit de el și mi-a găsit încă unul – Pudelu’. (da’ ce? Eu o strig altfel decât „HAM!”?) Nici nu știam cine e, dacă nu se uita la mine până m-am lămurit. Pe urmă altul – Rafaello. Zău așa! Nu era mai simplu să îmi mai aducă încă doi frați și să își folosească imaginația pe ei? Am fi fost fiecare cu câte un talent bine definit, pe măsura numelui ales. ☺

8. Trăiesc în două lumi… din când în când! În prima cresc mare, mă fac din ce în ce mai frumos, dorm pe săturate, mi se dă afecțiune cu nemiluita (ce mai! V-am spus că eu sunt stăpânul casei!). În a doua e mai greu de stăpânit… cam totul! Cel mai crud lucru e bucata aia colorată de funie cu care mă țin când ieșim de pe teritoriul meu absolut. Așa că mă lupt cum pot să domin cât mai mult și din lumea asta paralelă. Problema e că mi se pare din ce în ce mai mare, de parcă eu m-aș micșora sau ea s-ar extinde. Tot timpul mirosuri noi, oameni noi. De unde vin ăștia? Noroc că unii (de fapt, majoritatea) se topesc atunci când mă văd (observ ochișorii lor și „cuțu-cuțu”-urile cam demodate). Recunosc: nu mă pot adapta la Lumea Nouă. Prea multe necunoscute. Dar, fiindcă eu nu sunt o pisică, ci un cățel curajos, mărinimos si adaptabil, sunt dispus la o înțelegere : vă scot la plimbare în schimbul unei recompense substanțiale. Sună bine, nu?

9. Care e treaba cu suitul în pat? Mama nu îmi dă voie decât dimineața la ora șase când face ea ochi fiindcă eu fac ochi (altfel, ar sta toată ziua în pat și ar uita să mă hrănească). Sor-mea e o generoasă la limita egoismului: tot timpul să stau lângă ea în pat. Nu sunt jucărie de pluș! (are oricum una ditamai, pe care trebuie să o suport că ocupă spațiu și se cam simte amenințare de teritoriu pe aici! ) Totuși, voi îndrăzni mai mult la mama. Dacă sor-mea îmi poate folosi pătuțul să doarmă pe jos cum am prins-o de câteva ori, reciproca e evidentă, nu? Aplicabilă pentru toți membrii familiei!

10. Îmi iubesc mama și pentru că îmi cumpără multe jucării chițăitoare. Ador „vocea” lor deoarece mă enervează (adică „mă calcă pe coadă”), așa că trebuie să le aflu secretul și să le fac să tacă. Unele se încăpățânează și nu se lasă, dar dințișorii mei nu m-au dezamăgit niciodată!

În loc de concluzie:

Pentru o minte liniștită și un suflet revigorat, recomand primirea în viața fiecăruia a unui companion patruped care oferă afecțiune și devotament cu nemiluita și care se bucură de fiecare clipă de aventură trăită împreună, zi după zi.

 

Scris de Mădălina-Claudia Dănilă

Mădălina Dănilă este pianistă de profesie. A studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, iar în prezent urmează studii post-universitare la Temple University din Philadephia, SUA.

Citește și…

Citește și…

Despre aromânii din Albania

Aromânii/vlahii din Albania sunt așezați în partea sud-estică a Albaniei, în orașul Korça și în zonele din împrejurimi, aceștia cunoscându-se sub numele de „Fărșăroți”. Moscopole (Voskopoja) este cea mai cunoscută așezare în care aromânii au trăit și au avut o activitate culturală, economică și academică remarcabilă.

citește mai mult
Share This