#Concurs | Simona Luca – Oare doar un râu ne desparte?

Pentru mine şi pentru tine murmură izvorul în limba română. Şi mie, şi ţie, mireasma florilor de tei ne umple sufletul de încântare în limba română. Codrul ne şopteşte un freamăt în limba română. Ne admirăm chipul în aceeaşi apă străvezie care poartă un nume în limba română… Amândoi vorbim limba română…

Oare doar un râu ne desparte ? 

De nenumărate ori caut răspuns la această întrebare în cărţile modestei mele biblioteci. Ştiu că literatura este arta edificatoare a unei ţări, a unui popor, a firii omeneşti. Are rol formativ, de modelare a personalităţii, a gândirii şi exprimării, fiindcă ea se realizează prin cuvântul convingător, şi nu prin cel autoritar, utilizat de ştiinţă. Cuvântul convingător pătrunde în conştiinţă prin imagini, sentimente, potenţial creativ, muzicalitate şi prin esenţa ascunsă a limbii. Procesul de modelare se  realizeză mai ales prin faptul că literatura reflectă procesul de formare a sentimentelor, ideilor, atitudinilor, stărilor de conştiinţă şi ne determină să trăim şi să visăm alături de eroi. Prefer să susţin cărţile bune şi scriitorii autentici, aceia care, în condiţiile extraordinar de dificile, n-au făcut politică din artă, ci au cutezat să salveze arta în circumstanţele unei politici totalitare. Ei alcătuiesc, în fond, substanţa şi originalitatea unei literaturi şi dau o imagine autentică a  posibilităţilor infinite ale spiritului creator. Ca cititor de dincolo de Prut, cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, respectiv, sunt mereu spiritual prezentă în România, deoarece cărţile pe care le am în bibliotecă şi le citesc sunt predominant în limba română şi constituie parte a tezaurului literaturii române.

Călăuză în cunoaşterea României e romanul românesc, care în biblioteca mea este la loc de cinste şi îmi deschide orizontul de percepere a unei ţări care este a mea, dar din care mă simt exilată. Exilul basarabean, ca exil interior, drept urmare a procesului de rusificare şi deznaţionalizare, impus de bolşevici, este o înstrăinare de spiritul românesc, o rupere brutală de orice contact cu patria. Dacă exilatul român din diaspora occidentală era un exilat exterior, un ,,cavaler al resemnării’’, exilatul dintre Prut şi Nistru este ,,cavaler al rezistenţei’’, al spiritului, al apărării graiului, fiindcă pentru scriitorul exilat ţara este limba (E.Cioran ,,Eseuri’’: ,,nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă’’; ,,Asta şi nimic altceva nu înseamnă patria’’).

Limba este submarinul sau batiscaful, capsula cosmonautului catapultat în spaţiu, fiindcă el, exilatul, este rupt de mediul său spiritual. Mă refer la diferenţele spirituale ale exilului interior de cel exterior, la exilatul în propria ţară, cotropită de duşmani şi la exilatul în altă ţară. Potrivit lui D.Tudoran, se desting trei tipuri de exil: exilul autoimpus, al celor ce continuă să scrie în limba şi pentru ţara din care provin (E.Văcărescu; M. Bibescu); exilul forţat în care autorul are o contribuţie la dezvoltarea literaturii sau culturii din ţara unde trăieşte (V.Horia, E,Ionescu , M.Eliade) şi exilul interior pe care l-au practicat scriitorii basarabeni. Cartea lui Mihai Cimpoi ,,O istorie deschisă a literaturiii române din Basarabia’’- este o imagine a fenomenului literar din această adânc lovită parte a ţării, ca exprimare a permanenţei etnice şi a vigorii cu care scriitorii basarabeni au afirmat conştiinţa naţională. Imaginea care se decantează din lectura cărţii este dramatică, oglindind zbuciumul conştiinţei scriitorilor basarabeni de a ieşi din ,,noaptea’’ fascismului soviet-sionist, ascuns sub numele de ,,comunism’’. Ideea suprarealistă că literatura implică sufletul a fost cel mai profund trăită de scriitorii plaiului basarabean.

Romanul ,,Povara bunătăţii noastre’’ de I.Druţă exprimă ideea că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Nistru şi Prut a cerut multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate sacrificii. Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu unui atac dinspre răsărit. Dacă în ,,Fraţii Jderii’’ a lui M. Sadoveanu acest atac era realizat de tătari, iar în ,,Nunta domniţei Ruxandra’’ de cazaci, în romanul lui Druţă atacul este dat de ruşi.   

Virtuţile morale sugerate dau acea tărie a permanenţei poporului român în condiţiile social-istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat de-a lungul anilor. Acest strigăt al exilului mă însoţeşte în drumul întoarcerii acasă.  Printre calităţile scrisului lui G. Vieru sunt unitatea stilistică, de vorbire, dublată de o mare iubire pentru limba care ne uneşte, un simţământ ce se revendică de la eminesciana simţire românească şi un acut sentiment al valorilor naţionale pe care niciun Prut nu-l poate şterge. Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române. Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizez că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”.

Romanul românesc, călăuzitor în drumul întoarcerii acasă, îmi arată şi o altă imagine a României. Potrivit lui P. Constantinescu: ,,Romanul românesc e, prin excelenţă, social, ilustrează o succesiune de momente din evoluţia societăţii, la care individul se adaptează prin amoralitate, construind categoria psihică şi socială a parvenitului sau,(…), zugrăveşte categoria opusă a dezadaptatului’’. Tema romanului lui N. Filimon ,,Ciocoii vechi şi noi’’ o constituie viaţa socială din Ţara Românească, în timpul domniilor fanariote, cu ideea că o societate construită pe abuz, corupţie, lipsa principiilor morale este sortită pieirii. Datorită acestui text am o profundă analiză a societăţii fanariote  în mecanismele ei esenţiale, se arată cauzele care au dus la prăbuşirea climatului feudal şi la impunerea reformelor realizate de Alexandru I.Cuza. O altă imagine a României de altădată, cea a sf.sec.al XIX-lea şi înc.sec. al XX-lea, îmi prezintă poezia lui G.Coşbuc ,,Noi vrem pământ’’, când toate nedreptăţile, descrise în poezie, sunt tipice colectivității burghezo-moşiereşti. Caracterul profund critic, durerea înrădăcinată, ce străbat din fiecare vers, adevărurile dure prezentate arată ce sălbatică junglă socială s-a realizat în ţara noastră, prin prisma prezenţei elementului neoromânesc, ca şi în contemporan printre altele. Totuşi românul a găsit întotdeauna o forţă interioară ca să-şi poarte cu demnitate numele.

Nuvela realistă ,,La Vulturi!’’ de G. Galaction tratează evenimentele mişcării de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu, ca moment al revoluţiei burghezo-democrate, ca moment al luptei pentru câştigarea independenţei naţionale şi sociale. Vulturii reprezintă cele trei imperii (turc, rus, austro-ungar) care sfâşiau poporul român, aşa cum vulturii din nuvelă l-au sfâşiat pe Păunaş. În acest context simbolic, precum statul a fost atacat de turci, la fel aşa ţara a fost sistematic jefuită şi îngenunchiată de tâlhari organizaţi în hoarde (ruşi, tătari , unguri, greci, cazaci), dar s-a ridicat. Şi-au pus umărul scriitorii. Având drept armă condeiul, scriitorii au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale a românilor.

Prin romanul ,,Pădurea spânzuraților’’ de L. Rebreanu, rătăcit în biblioteca mea, mi se expune  în paralel războiul social-istoric cu războiul interior pentru trezirea, formarea şi desăvârşirea conştiinţei naţionale. Am învăţat că pentru român trezirea conştiinţei naţionale înseamnă transformarea omului într-o forţă pe  care nimeni şi nimic nu o poate împiedica să se manifesteze: ,,Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă’’. La fel de expresiv s-a proiectat în drumul întoarcerii acasă lectura lui M. Preda, cu ,,Moromeţii’’, unde mă teleportez în perioada dintre cele două războaie mondiale şi intru în pielea ţăranului care luptă să-şi păstreze pământul şi care sub presiunea regimului comunist se transformă într-un om al muncii cu alt statut social. Trăiesc drama socială a destrămării mitului micii gospodării ţărăneşti cauzate de influenţa contextului social-istoric: dictatura regală a lui Carol al II-lea, prefigurarea războiului mondial, noile relaţii de producţie socialistă, dictatura proletariatului, industrializarea socialistă.

Momentul din 1848, moment al trezirii şi cultivării conştiinţei naţionale, al afirmării idealurilor revoluţiei burghezo-democrate în şcoli, teatre, presă,literatură și cultură se înalţă în drumul revenirii mele acasă ca o cetate, o cetate zidită de  V. Alecsandri cu ,,Deşteptarea României’’ şi ,,Hora Unirii’’, de  Alecu Russo cu neasemuita ,,Cântarea României’’. Această cetate e o metaforă a luptei. Textele promovează un profund sentiment patriotic căci a vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a da glas şi expresie idealurilor generaţiilor anterioare, adică dobândirea independenţei şi unităţii naţionale.

Azi îl citesc pe  N. Stănescu şi am în faţă firea românului care îşi apără fiinţa naţională (,,Suntem după nevoie şi lacrimă, şi dinte’’). Munca paşnică, dreptul la viaţă, dorinţa de a fi prietenos cu toţi, dorinţa de a nu crea stări conflictuale (,,nu zicem rău de nimeni’’) vin dintr-o înţelegere legică a lumii, aşa cum a afirmat-o poporul român în balada  ,,Mioriţa’’. Această înţelegere legică o găsim în metafora  ,,Noi suntem seminţe’’. Aşa cum un pom are rădăcini, tot astfel un neam are în pământ străbuni (,,Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt’’). Deşi poezia este simplă, fără podoabe stilistice, ea mă impresionează prin mesajul profund patriotic, prin statornicia sentimentului de dragoste, prin profunda unitate dintre poet, popor şi patrie. Smerenia, cumpătarea, modestia, buna-cuviinţă, blândeţea, hărnicia au caracterizat pururea conduita  românului. Acesta este chipul care prinde contur în viziunea mea.

În orice moment al itinerarului descoperirii României aş fi, în gând rămân vii cuvintele lui  A. Vlahuţă din  ,,Ţara. Poporul’’: ,, Într-o ţară aşa frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi, mândru că pot spune: Sunt român!’’ .

Sunt român! Şi doar un râu ne desparte…  Tot mai mult simt că revin acasă…

Scris de: SIMONA LUCA

17 ani, Moldova

„România din biblioteca mea”, Ediția a II-a

Concurs de eseuri

Citește și…

Citește și…

Share This