#Concurs | Felicia Zaharcu – ANUNŢ către POPOARE

În biblioteca mea, România îşi consumă şi astăzi propria istorie – o istorie în care eu am devenit co-fondator ideologic al unui românism individualist şi un luptător înflăcărat pe un câmp de luptă, unde se întâlnesc, succesiv, câteva generaţii. Şi nu e vorba de „războaie”, dar de puterea de a convinge, de a merge împotriva unui simţ al binelui moştenit din URSS şi elogiat cu fiecare ocazie posibilă. E un sentiment de apartenenţă la mijloc – întâi de toate spirituală, apoi culturală şi socială. Politicul… să îl lăsăm deoparte însă – e mult prea tulbură apa Prutului din cauza lui.

Istoria fiecărei țări este ,,cea dintîi carte a unei națiuni” cum o numea Nicolae Bălcescu, căci, doar traversând acest drum al trecutului, putem cunoaște şi demonstra cine suntem noi în prezent. Secolele sunt martori ai căderilor şi victoriilor poporului nostru; şi tot ele – secolele, păstrează taina eternei noastre perindări între Occident şi Orient, cu ciopârţiri de teritoriu, încât am ajuns a ne mulţumi, în sens baladesc, cu „un picior de plai” şi „o gură de rai”. Rănile teritoriale ne dor şi astăzi: ne doare Transilvania şi Basarabia deopotrivă, fiindcă prin ele, în inimile noastre, trăieşte România.

Iar nelegiuirile istoriei au pus hotare între fraţi, au semănat doctrine separatiste şi au îmblânzit creierul Basarabiei cu un „Bine” relativ, astfel încât se pare că acelaşi popor a învăţat şi a trăit două istorii diferite, care s-au confruntat pe un petic de pământ. În aceeaşi casă se trăieşte astăzi în doi timpi total diferiţi; între membrii aceleiaşi generaţii se nasc conflicte generate de puntea defectă a istoriei locale; între cei tineri există contradicţii, punând pe cântar cine din părinţi câştigă mai bine şi este mai bine primit – cel care lucrează în Rusia sau cel din UE. Şi tot astfel, bătălia continuă şi pare a nu se mai vedea capătul de neutralitate şi echilibru.

Disperarea mă cuprinse la momentul în care căutam cu insistenţă bucăţi editate de ROMÂNIE în biblioteca mea. Ca să vezi: era toată îmbrăcată în alfabet chirilic. Şi atunci mi-am zis că asta e Povestea unui om leneş a politicii din ţara mea. De ce îl păstrăm pe Dostoievski sau pe Lermontov în limba lor de origine, pe rafturi şi n-am fost în stare să îi aducem pe Eminescu, pe Creangă, pe Slavici, pe Caragiale, la acelaşi preţ hiper accesibil (ca şi al cărţilor editate în chirilică) în limba lor (şi a NOASTRĂ!!!) pe rafturile concetăţenilor?! Oare am fi tăiat mai mulţi copaci decât pentru literatura editată în alfabet chirilic? Mai multă cerneală s-ar fi consumat? Sau cu totul alta e problema aici? În biblioteca noastră, dacă ajungea la timpul potrivit, România urma să constituie cel mai puternic antidot împotriva doctrinelor URSS-iste! Dar n-a fost să fie… a fost mult mai mare şi mai importantă preocuparea pentru a-i tărăgăna ajungerea, decât cea pentru viitorul ce urma să fie construit fără fundament ideologic şi fără identitate naţională.

 

Aşa ne-am rătăcit în timp şi în istorie, ne-am rătăcit la două hotare extreme şi ne-am asumat, mioritic, rolul de punte de trecere între Vest şi Est. Nici nu am reuşit să conştientizăm că am devenit victimele propriei identităţi, fiindcă ne-a fost răpită conştiinţa de neam. La drept vorbind, se pare că ne-am simţit bine, dacă nu ne-am avântat în căutări extreme decât prin literatură şi cultură. Vectorul nostru spiritual intrase în impas, eu i-aş zice chiar comă istorică, din care ne recuperăm cu greu.

Deşi, totuşi i-am pus în buchii latine pe cei care ne-au construit întreaga cultură – de la cronicari până la Rebreanu, Preda şi Petrescu, am uitat să scoatem din biblioteci şi formula chirilică a lor. Deseori mă întrebam cum ar arăta un cadavru îngropat în două sicrie concomitent? Sau, ceva mai optimist, o mireasă cu două rochii în acelaşi timp? Exact aşa arătau bibliotecile noastre până nu demult.

Dar să revenim la bibliotecile noastre, ale sufletului: sunt prea mici hotarele în care am lăsat pe rafturi cărţile României şi prea mari cele în care le purtăm cu noi, prin oraşele altor popoare. În sufletul nostru mai stau şi azi de strajă bibliotecii cei patru profeţi mitici ai culturii româneşti: Decebal ne pune cunună din file cronicilor pe stâncile sufletului; Ciobănaşul îngână la fluier testamente seculare; Zburătorul ne chinuie cele mai naive şi candide aspiraţii; iar Manole pare că nu mai iese din lupta continuă cu forţele malefice, pentru a ridica un edificiu alexandrin spiritualităţii noastre.

 

Scris de: FELICIA ZAHARCU

15 ani, Moldova

„România din biblioteca mea”, Ediția a II-a

Concurs de eseuri

Citește și…

Citește și…

Share This