#Concurs | Cărțile care ne definesc

Scris de Echipa haiSalut

25 aug., 2020
Dacă tot trebuie să scriu despre cărți și mai ales despre efectul pe care îl au, mai întâi ar fi bine să caut un răspuns la întrebarea de ce citim în general. Chiar, de ce? De ce ne irosim puținul timp, pe care-l avem, răsfoind pagini galbene pline de simboluri mărunțele, care ne strică vederea și sănătatea? Desigur, fiecare are un motiv aparte. De exemplu, majoritatea copiilor ar spune că sunt obligați de profesori sau de părinți să o facă. De fapt, și răspunsul tinerilor ar suna la fel. Unii citesc pentru profit, înghițind una după alta cărți, ce le învață cum să-și construiască o carieră, cum să câștige, să manipuleze, să ajungă puternici și influenți. Alții caută răspunsuri, analizând fiecare cuvânt și fiecare expresie. Unii vor să pară mai deștepți, demonstrându-și cunoștințele, iar altora nici măcar nu le pasă de lectură. Dar dintre toți acești oameni, mai sunt și cei care citesc dintr-un motiv foarte simplu: pentru plăcere. Viața e complicată și butonul de „stop” nu există, iar oamenii chiar au nevoie de pauze. În aceste condiții, cărțile sunt o opțiune extrem de atrăgătoare, ele fiind niște lumi micuțe, niște centre de odihnă pentru suflet.

Deci, am răspuns la prima întebare. Am enumerat câteva tipuri de oameni și atitudinea lor față de lectură. Acum voi trece la tipurile de cărți și de emoții, provocate de acestea. Cu toții știm că o poveste bună te face să simți. Îți stârnește bucurie, tristețe, satisfacție, mânie, ură, orice în afară de indiferență. Unele cărți te pot face să zâmbești, iar altele te pot îneca în lacrimi. Unele sunt într-atât de intrigante încât îți gâdilă nervii, iar altele doar te ajută să te relaxezi și te scufundă într-o atmosferă de liniște și pace. Însă există cărți care au efectul unor fotografii vechi. Răsfoindu-le, te lași copleșit de emoții, de parcă ai deschide o ușă spre trecut. În fața ochilor îți apare un val de amintiri și sentimente. Dorul, dragostea, mândria, durerea – toate aceste îți umplu inima. Cam acest efect îl au asupra mea operele literaturii române. Pentru că se referă la ceva personal, la ce este mai scump, la patria noastră.

Totul începe din copilărie și toate lucrurile care ne definesc pornesc de la o amintire. Dostoievski spunea: „O amintire minunată și sfântă pe care omul o păstrează din copilărie este cea mai bună educație”. Dacă stau să mă gândesc, încă pot să-mi imaginez atât de clar primele cărți pe care le-am ascultat în limba română. Erau poveștile lui Creangă. Străbunica mi le spunea în timp ce eu doar răsfoiam paginile pline de ilustrații. Țin minte cum nu-mi puteam lua ochii de la ele, eram atât de concentrată, aprope sigură că, din clipă în clipă, lupul desenat se va repezi într-adevăr asupra iezilor neascultători. Uneori aproape că îl obligam și pe bunelul să-mi spună „Punguța cu doi bani” de câteva ori pe zi. Atât de mult îmi plăceau poveștile. Faptul că le cunoșteam mă făcea să mă simt specială. Aici, puțini sunt cei care ar putea să se laude că știu istorii ca acestea, de asta le credeam doar ale mele, de parcă doar eu aș fi în stare să le înțeleg. Crescând mai mare, am citit singură despre Făt-Frumos. Eram încântată să aflu că și noi avem un supererou al nostru. El părea mult mai real, mai viu decât Superman sau Omul Păianjen, iar reușitele lui mă bucurau mai mult.

La școală am descoperit pentru prima dată opera „Amintiri din copilărie” – și sunt sigură că fiecare elev român o cunoaște. Eu am citit și am recitit micuțele povestioare despre năzbâtiile lui Nică de zeci de ori și, la un moment dat, am observat că majoritatea lucrurilor descrise acolo s-ar putea referi și la mine. Scăldatul, furatul de cireșe, poznele de la școală, acestea le unesc pe toți copii. De fapt, viața eroului principal se împletește cu viețile tuturor care deschid această carte. Când am vizitat Humuleștii și casa lui Ion Creangă, mi-a venit în minte băiețelul acela îndrăzneț cu modul lui de a vedea lumea și am simțit spiritul de aventură plutind în aer. M-am gândit la dragostea unui copil față de satul natal, față de familie și prieteni și am înțeles cât de aproape îmi sunt toate acestea.

Dar „vreme trece, vreme vine”, creștem, descoperim dezamăgirea, singurătatea, admirația și pasiunea. Atunci toate poeziile citite vreodată par să capete alt sens, obțin culoare, voce, importanță… Atunci ne apare în minte chipul lui Eminescu. Cine altcineva ar putea să exprime mai bine toată esența noastră ? Cine mai poate vorbi așa despre dragoste, despre natură, despre patrie, despre durerea sau fericirea adevărată? Cuvintele folosite sunt mereu alese cu grijă. Frumoase și simple în același timp, își îndeplinesc perfect misiunea, arătând toată profunzimea sentimentului, dar fiind pe înțelesul tuturor. Sunt sigură că până și un om care nu a fost niciodată pasionat de literatură, s-ar putea regăsi în una din poeziile marelui geniu. Toți avem o inimă, toți știm cum e să iubești și să suferi. Întocmai aceste lucruri ne unesc și ne fac oameni. Datorită lor știm că suntem vii. Citind „Luceafărul”, „Ce e amorul?” sau „Făt-Frumos din tei” mă las dusă de gânduri, uitând de timp și zburând undeva departe de realitate. Citind „Revedere” sau „Somnoroase păsărele”, îmi aduc aminte cum, fiind micuță, îmi imaginam o noapte de vară cu lună și stele, codrul bătrân în care se aude doar foșnetul frunzelor și curgerea lină a Dunării. Totu-i vis și armonie, iar păsărelele își împlinesc somnul dulce. Însă citind „Scrisoarea a III-a” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” sunt cuprinsă de alte sentimente, simt focul care-mi arde inima, simt cum o putere, o forță, o dorință inexplicabilă începe să-mi umple venele, simt mândrie și dragoste față de limbă, față de țară și față de oameni.

Chiar dacă nu suntem întotdeauna prieteni, suntem un popor, avem același sânge și același trecut. Acestea nu pot fi șterse sau ignorate. Nu sunt doar niște povești, sunt vieți de oameni jertfite pentru un viitor mai bun.

Încă din copilărie, din clasele primare, suntem învățați să scriem compuneri, să citim și să admirăm operele marilor scriitori și poeți români. Suntem învățați să ne respectăm și să ne iubim rădăcinile, să știm cine suntem și cine au fost strămoșii noștri. Ce păcat că aceste lucruri se uită, ce păcat că în lumea modernă majoritatea tinerilor nu mai acordă nicio importanță cuvintelor „patrie” sau „limbă”. Ei spun că toată lumea este egală indiferent de naționalitate sau culoarea pielii. Sunt de acord, dar totuși aici e altceva. Dacă îți iubești țara, asta nu înseamnă că nu le respecți pe altele.

Dragostea și respectul sunt două lucruri diferite, poți respecta foarte mult o persoană, dar nu o poți iubi la fel ca pe mama sau pe tatăl tău. Mai spun că e greu să trăiești într-o țară atunci când nu ești mulțumit de viața pe care o duci. Ce folos că avem un trecut măreț, dacă în prezent lucrurile stau mult mai rău?! Atunci aceasta e chiar problema tinerilor. Vorbeam de dragoste, dar nicio dragoste pasivă nu este de ajuns. Toate lucrurile pe care le învățăm la școală, toată creația celor ce au fost înaintea noastră, toate aceste eseuri și compuneri ar trebui să ne inspire ca să schimbăm ceva, nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte reale.

Am citit operele lui Sadoveanu, Alecsandri, Blaga, Negruzzi, Vieru și alții. Am înțeles că munca lor nu se compară cu cea a scriitorilor din literatura universală. Ei au scris despre noi și pentru noi, au spus ce le place și ce îi doare. Au vorbit despre istorie, despre vremurile când era la putere Ștefan cel Mare și Alexandru Lăpușneanu, despre poporul român cu tradițiile și obiceiurile lui, despre viețile țăranilor și domnitorilor, despre frumusețea și farmecul plaiului natal. De aici am înțeles că lupta pentru viitor nu încetează niciodată și numai zidind o altfel de viață pentru noile generații ne putem dovedi dragostea, pe care ne-au cultivat-o în inimă părinții și cărțile bune.

Scris de:  Costaș Maria, Ucraina, Cernăuți.

Citește și…

Citește și…

Share This